În aprilie ṣi mai 1945 au avut loc ultimele lupte de pe teatrul european de război, care aveau să ducă la capitularea Germaniei hitleriste. Armatele 1 ṣi a 4-a române aliate cu trupele Frontului 2 ucrainean ṣi ajutate de partizanii slovaci ṣi cehi au eliberat zonele munṭilor Metalici Slovaci, Tatra Mică ṣi Carpaṭii Albi. Din decembrie 1944 ṣi până în primăvară au fost 147 de zile de lupte crâncene. Dintre acestea, 74 au fost zile de iarnă, deosebit de grele, cu condiṭii de luptă extreme.
În 1975 Viorica Toporaṣ de la postul de Radio Iaṣi a înregistrat câteva mărturii cu veterani ai războiului, participanṭi la aceste bătălii ale frontului vestic. Soldatul Petre Almăṣanu ṣi plutonierul Ion Găitănaru au vorbit atunci despre luptele pentru eliberarea Transilvaniei, despre cele din Ungaria ṣi Slovacia din toamna 1944 – primăvara 1945. Aceste înregistrări cu o mare valoare documentară se păstrează ṣi în Arhiva de istorie orală.
Petre Almăṣanu: „ Ofiţeri nu am avut, subofiţeri nu am avut, gradaţi nu am avut…”
„Ca militar în termen care am făcut parte din Armata a 4-a, Divizia 18 Infanterie în Regimentul 92 Infanterie, am participat la luptele din Ardeal, din Ungaria şi până la terminare, luptele din Cehoslovacia. […]
Vreau să punctez unele aspecte din Cehoslovacia. A fost perioadă de iarnă grea, am ajuns în Munţii Metalici. Am fost primiţi atât de populaţia Ungariei cât şi populaţia Cehoslovaciei ca eliberatori şi aş vrea, dacă îmi permiteţi, ca să punctez un episod din Cehoslovacia, unde vin nişte cetăţeni şi ne-au vorbit în limba lor – n-am înţeles ce vor! Şi unul care a ştiut puţin limba lor a vorbit cu mine şi mi-a spus să mergem până în pădure. Am găsit o pădure de spânzuraţi, oameni, cetăţeni valizi prinşi de către trupele germane, consideraţi fiind că sunt spioni sau duşmani ai lor şi i-au spânzurat. Principalele lupte la care am participat, vreau să le punctez prin: forṭarea şi trecerea râului Hron, în faţa oraşului Banská Bystrica unde am trecut pentru prima oară prin bărci de cauciuc, sub bombardamente de aviaţie, artilerie şi mitralieră. Am trecut desigur nu fără sacrificii în această zonă de luptă, s-a sprijinit de artileria antiaeriană şi de artileria grea a românilor, sigur că am putut să trecem dincolo şi să ocupăm înălţimile 962 m nord de Banská Bystrica prin luptele de la 2 aprilie 1945. De la această înălţime, 962 m nord Banská Bystrica, am mai participat cu unitatea mea la oraşul Sânmartin şi de-acolo am ajuns până la 32,5 km de oraşul Praga.
În această perioadă ofiţeri nu am avut, subofiţeri nu am avut, gradaţi nu am avut, [doar] un soldat militar în termen. Comandantul batalionului, căpitan Zgaibără Grigore, m-a numit comandantului Companiei a 5-a din acest regiment şi la comanda acestor companii care au fost, sigur, cu un număr restrâns de militari, am fost la comanda acesta timp de trei luni de zile. Pentru faptele de arme în această perioadă am fost propus de către comanda regimentului spre a fi decorat cu cea mai înaltă decoraţie, Virtutea Militară de Război, pe care am primit-o personal de la general de armată Vasiliu Răşcanu, ministru în guvernul doctor Petru Groza, ministru de Război în acest guvern, în localitatea Sânpetre, în ziua de 15 aprilie 1945.”
Ioan Găitănaru: „Mi s-a dat sub comandă un pluton de pistolari”
„Sunt pus în situaţia de a-mi exprima amintiri care mi-au provocat aşa, un sentiment de mari emoţii acuma.
Am avut lupte în regiunea Lunca, Cojocna, Apahida, Războieni, apoi la Ileşul de Câmpie, o comună micuţă. Când a fost eliberată de noi, [cei] care am intrat primii în acea comună am fost întâmpinaţi de populaţia de-acolo cu flori şi cu mare bucurie. În apropiere de Zalău, unitatea mea, Regimentul 14 Infanterie, s-a contopit cu Regimentul 10 Infanterie datorită marilor pierderi în efective pe care le-a avut Regimentul 14 Infanterie în luptele duse până aici.
În ziua de 13 ianuarie 1945 am plecat din nou pe front. Mi-am găsit unitatea, noua unitate acuma, Regimentul 10 Infanterie, în Cehoslovacia, în localitatea Silica. Aici mi s-a dat sub comandă un pluton de pistolari, care avea denumirea de plutonul de şoc ṣi cu acest pluton în fiecare zi aveam câte cinci-ṣase atacuri spre direcţia Dobrá Niva, Zvolen, Kremnica, Banská Bystrica şi Trenčín.
Spuneţi-mi dacă pe front primeaţi veşti din ţară, scrisori sau ziare…
Primeam şi scrisori din ţară, însă mai multe veşti primeam prin tovarăşii noştri care veneau în concediu; s-au bucurat foarte mult militarii când s-a primit vestea că de-acuma se împarte pământul de la moşieri şi când vin şi ei acasă o să aibă unde să lucreze mai mult, să aibă posibilităţi mai bune de trai, de viaţă.
În ziua de 15 aprilie 1945, la cota 338, în regiunea Trenčín am căzut rănit de o schijă în piept şi două gloanţe la mâna dreaptă. Şi am fost luat prizonier, că nemţii au ocupat poziţia unde fusesem eu până atunci. M-au găsit acolo şi m-au trimis până la urmă la în lagăr, într-un lagăr lângă oraşul Dresda.
Pe ziua de 6 mai am fost eliberaţi de-acolo de trupele sovietice. Îmi amintesc când au ajuns la poartă, s-au apucat au dărâmat gardurile acolo, au intrat peste noi, că lagărul era mai mult cu sovietici. Au format un spital de-ăsta de campanie în oraşul Dresda, acolo şi m-a internat şi pe mine. Acolo am fost întreţinut, pe urmă m-a îngrijit; cam prin 20 octombrie mi s-a făcut ieşirea din spital şi am fost trimis în ţară.”
