Constantin Rădulescu: “În 1950 am intrat la Școala radio.”
Actul de la 23 August 1944 a declanșat atacul armatei germane, care a încercat să ocupe Bucureștiul. Pe 24 august 1944, sediul central al Societății Române de Radiodifuziune din strada Berthelot a fost atacat de șapte ori de aviația germană. Au fost distruse în întregime studiourile. În aceași zi, postul de emisie de la Băneasa a fost ocupat de trupele germane. Încercările nemților de a ocupa postul Radio România de la Bod au fost respinse. Câteva zile mai târziu, pe 28 august, un bombardament al aviației germane a avariat grav și acest emițător. Pentru că rețeaua principală a Radiodifuziunii Române a fost distrusă, s-a apelat la rețeaua de ajutor formată din posturile de emisie pe unde scurte “Bucegi”, “Carpați” și “Piatra”, care au funcționat până la 31 august 1944. Emisiunile erau lucrate și transmise dintr-un studio improvizat într-o clădire pe strada Berthelot 71. Concomitent cu repunerea în funcțiune a postului Radio România de la Băneasa, la 31 august a fost dat în exploatare și postul București II instalat la Tâncăbești într-o cabană construită în 1943. După venirea la putere a comuniștilor au fost dați afară majoritatea salariaților din radio, inclusiv inginerii și tehnicienii care au asigurat o bună desfăsurare a activității în Radio din punct de vedere tehnic. Ei au fost acuzați că au slujit regimul antonescian și au sprijinit propaganda antisovieică. În locul lor au fost pregătiți și apoi angajați tineri cu dosar politic bun. Selecția a fost riguroasă, în afară de dosarul politic care trebuia să fie impecabil, tinerii candidați au susținut un sever examen. Printre candidații admiși s-a aflat și Constantin Rădulescu – care a lucrat la Stația Radio România Băneasa (1950 – 1952) și la Stația Galbeni (anii ’60).
„Am intrat la şcoala radio printr-un concurs foarte dur în anul 1950. Școala a durat 12 luni și am făcut matematici, fizică şi chiar chimie. Am luat concursul 75[elevi] şi prin selecţionări, în cele 12 luni, 28 de elevi am terminat cursurile. Noi am fost prima promoţie. Am fost repartizaţi la studioul de radio, la radiorelee şi o parte la staţiile de radiodifuziune, la Tâncăbeşti – Băneasa pentru Bucureşti, la Bod pentru zona Ardeal, la zona Timişoara şi [zona] Constanţa. În timp de majoritatea colegilor mei au fost trimişi în zonele din provincie, eu am fost repartizat la Băneasa, unde am lucrat până la începutul anului 1952, când am fost transferat pe Şantierul Naţional de Radiodifuziune de la Galbeni, cu indicativul UD 1-2. Acolo s-a montat un centru de emisie pe [unde] scurte, cu un câmp de antene foarte sofisticat, două staţii de putere pe scurte de 120 KW de tip sovietic. Cu specialişti sovietici am lucrat la montaj, la punerea în funcţie, dar și la festivităţile care se făceau la vremea aia. Pentru mine cel mai important a fost [inginerul Alexandru] “Lică” Georgescu [care a fost inginer șef la Stația Bod] pe care l-am considerat şi-l consider mentor al meu şi al multor colegi. La Galbeni am fost printre primii oameni de specialitate în radio. După aceea au venit de la şcolile medii tehnice Timişoara şi Bucureşti o suită de oameni tineri cu pregătiri foarte bune. Aceşti oameni foarte tineri, în jur de 17-18-20 de ani, au reuşit să facă montaj și exploatare în centrul de emisie-recepţie datorită inginerului de excepţie “Lică” Georgescu, care avea o pregătire foarte bună şi era foarte apropiat de noi.
Când am intrat în staţia Băneasa cu repartiţia la mâna, n-aş putea să spun că am fost primit cu răceală, dar oricum m-am simţit puţin stingher. Consider că treaba asta mi s-a întâmplat prin faptul că eram prima promoţie de tehnicieni radio cu pregătire făcută de noul regim. Din punct de vedere politic, eu în școală n-am simțit nimic. (….) Deci la început am fost la Băneasa. Și datorită felului meu de a fi, am reuşit să mă apropii de șefi și de colegi aşa de bine, încât atunci când s-a hotărît detaşarea mea la UD 1 oamenii nu au vrut să mă lase să plec. Asta era situaţia! Cine a hotărât detaşarea mea? A venit domnul Gross Ernest de la staţie şi arătând spre mine şi spre un coleg, Olteanu Dumitru: „Ei sunt băieţii care au terminat şcoala?” „Da” Și ne-a pus întrebări. Prima întrebare i-a pus-o lui Olteanu Dumitru despre staţie. Nu prea a ştiut, săracul! Şi m-a întrebat şi pe mine. Eu am început să zic despre staţie cum am învăţat la şcoală, ceea ce nu se potrivea cu realitatea, decât foarte puţin. Ceea ce l-a impresionat pe domnul Gross Ernest. Această întâlnire mi-a fost benefică, pentru că transferul meu de la Băneasa la Galbeni a fost important pentru viitorul meu. [La Stația Galbeni] am luat contact cu tehnica adevarată, Băneasa era o staţie foarte veche şi nu mai era competitivă pentru vremea aia. Participând la Stația Galbeni la montaj, la punere în funcţie, la darea în exploatare a unui centru nou de emisie a fost foarte important pentru mine. După Galbeni, am fost la Centrul de emisie de la Cluj, la Feleac, unde am lucrat doi ani. Acolo m-a prins contrarevoluţia din Ungaria şi am fost adus înapoi în Bucureşti şi am trecut scurt prin Ţigăneşti, Tâncăbeşti şi Săftica. De acolo, pe urmă am trecut prin Urziceni, și înapoi la Săftica, A urmat Ţigăneştiul, unde am stat un timp mai îndelungat. Ţigăneştiul din centru de emisie mic, cu două staţii, a devenit un centru de excepţie la nivel european, cu două staţii de mare putere şi cu un câmp de antene mic din punct de vedere al structurii şi al tehnicii folosite.
În august 1968, când a fost invadată Cehoslovacia, eram la Săftica. Mi s-a cerut să particip cu alţi colegi de-ai mei la crearea unui centru de emisie, care să fie pus la dispoziţia Comitetului Central al Partidului. Acest centru de emisie a fost realizat via Bod, într-un sat, într-o fostă poştă. A fost ceea ce s-ar putea numi „calea Ceauşescu” de comunicaţii ale preşedintelui Ceauşescu sau a altor persoane din conducerea statului. Eu am considerat că era inadmisibil ca sistemul de comunicaţii ale preşedintelui să se găseasca în nişte clădiri semi-particulare. Am considerat-o şi o consider o mare greşeală. Preşedintele unui stat trebuie să aibe comunicaţiile asigurate prin tehnică foarte bună, de ultimul tip, clădiri separate, pază separată, Securitate”.
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]
