Românii plecaţi în Occident în „valul trei” (anii ’70-‘80) aveau motive politice dar şi economice să o facă. O criză economică acută se adăugase celei politice. După acordurile de la Helsinki (1975), care încercau o îmbunătăţire a relaţiilor dintre Occident şi Europa Estică, tot mai mulţi opozanţi ai regimului comunist au putut invoca, pentru emigrare, argumentul încălcării drepturilor omului.
Ion Vitez se înscrisese în organizaţia Tineretului Liberal în 1944, pe când era student la Politehnică. O făcuse din solidaritate cu prietenii săi şi dintr-o convingere pe care o căpătase prin educaţie. În 1948, atunci când comuniştii au început arestările masive şi în rândul liberalilor, Ion Vitez a scăpat, dar a fost luat în vizorul securităţii. Avea să-şi practice meseria de inginer, urmărit permanent, până în 1980 când a reuşit să plece din ţară. În Franţa a fost unul dintre liberalii activi, înainte şi după 1990.
„Să explicăm Europei…”
„Împreună cu ei, cu Dinu Zamfirescu, cu Ioana Brătianu – pe care îi cunoaşteţi şi care au revenit în România, în 1984 sau 1985 – am creat ceea ce s-a numit atunci Clubul Liberal Român din Franţa, al cărui secretar sau coordonator, în fine, am fost numit. În cadrul acestui club am fost în câteva rânduri la Strasbourg, la Bruxelles încercâd să intervenim ca să explicăm Europei care este adevărul despre România şi despre Ceauşescu. Într-o măsură oarecare am reuşit, dar într-o măsură foarte mică şi fără… poate fără urmări.
După 1990, şi anume în vara anului 1992, am înfiinţat aici Asociaţia Liberalilor Români din Franţa, al cărei preşedinte mă mai aflu, deşi, practic, nu mai existăm, nu mai avem nici o activitate, pentru că eu consider că liberalii din România trebuie să facă treabă şi nu liberalii din Franţa…
Am scos, la un moment dat, şi un fel de revistă de comunicare pe baza informaţiilor pe care le aveam din România, întrucât la vremea aceea ziarele româneşti nu veneau în Franţa. Am făcut-o pe munca noastră, pe nervii noştri şi mai ales pe banii noştri, atâta vreme cât am crezut că este necesar. Această publicaţie – nu-i spun ziar – se numea Curierul Liberal şi a fost împrăştiată la câteva sute de persoane din Franţa, Germania, Statele Unite, Canada şi aşa mai departe.”
„Revenirea la conducere a stângii ne doare”
„De bine de rău pot să spun că în momentul de faţă cei câţiva care mai existăm pe aicea suntem mulţumiţi de faptul că, de bine de rău, s-a îngropit un Partid Liberal destul de unitar, cu nişte mici divergenţe nu interioare ci exterioare, pe care le cunoaşteţi mai bine decât mine, şi cu care nu suntem de acord… cu ce s-a întâmplat, începând din 1991, cu conducerea de atunci a Partidului Naţional Liberal, cu toate despărţirile care au survenit, <Aripa Tânără>, PNL ’93 mai târziu. […] Nu ne-a plăcut, am făcut de-aicea [din Franţa] un protest energic atuncea când, în ’91, Partidul Naţional Liberal a hotărât să se retragă din CDR. Bineînţeles că am fost <reciclaţi> şi asta ne-a demobilizat de aşa manieră încât ne [mulţumim doar să ne] întâlnim, cu plăcere, stăm de vorbă, cu plăcere, ne gândim la anii petrecuţi cu drag în România de la naştere până la vârste foarte înaintate. Dar ceea ce pare să să se întâmple, pare-se, din nefericire, anul viitor [în 2000], revenirea la conducere a stângii aşa-zis democratice din România, nu ne face plăcere deloc! Şi suferim pentru asta… din cele ce ştim, din cele ce au văzut unii care au fost acolo [în ţară], din cele ce am discutat cu oameni veniţi din România, oameni interesanţi care ne caută când vin aicea şi stăm de vorbă şi ne comunicăm impresiile. Ştim că pericolul este foarte mare ca România să redevină o ţară care să tragă spre stânga. […] Pe unii dintre noi de-aicea ne doare!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
