„Trecutul seamănă cu un depozit inepuizabil care oferă modele adaptabile la toate combinaţiile ideologice”, observa, pe bună dreptate, istoricul Lucian Boia. De pildă, în cei peste 40 de ani de comunism, problema unităţii naţionale a fost <uitată> sau dimpotrivă, evidenţiată obsesiv (în perioada comunismului naţionalist), în funcţie de interesele politice ale momentului. În prima etapă, autorităţile au ignorat sistematic, ba chiar au interzis sărbătorirea Unirii Principatelor. Interzis a fost şi cântecul Hora Unirii – care a marcat unul dintre cele mai importante momente din istoria noastră –, cu versurile poetului moldovean Vasile Alecsandri şi muzica compozitorului moldovean Alexandru Flechtenmacher. Volumul Istoria R.P.R. al unui „propagandist de serviciu”, Mihail Roller, (publicat în 1952) reducea Unirea din 24 ianuarie 1859 la un eveniment dictat doar de interese materiale: „Ideea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat apare odată cu dezvoltarea capitalismului, care avea nevoie de un stat bine organizat, cu o piaţă internă mai mare. Burghezia românească în dezvoltare se vedea ameninţată în interesele ei de jugul turcesc.”
Abia la împlinirea a 100 de ani de la dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, guvernanţii Republicii Populare Române au hotărât să sărbătorească evenimentul – începea să se facă simţită „relaxarea ideologică” ce avea să vină. Responsabilii cu propaganda au primit ordin să marcheze centenarul cu momente solemne, cultural-educative. În ziua de 24 ianuarie 1959 a fost organizată o adunare în Bucureşti, în Piața Republicii (fostă Piața Palatului Regal), prilej cu care s-a încins o horă. Au fost puse la cale manifestări populare în toată ţara, în şcoli şi în pieţe publice unde s-a auzit pentru prima dată după foarte mulţi ani Hora Unirii.
În aceeaşi zi de 24 ianuarie 1959, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi a avut loc premiera piesei Povestea Unirii, scrisă „la moment” de Tudor Şoimaru şi regizată de Miron Niculescu. Evenimentul ne este povestit chiar de unul dintre personajele piesei, Constantin Dinulescu, pe atunci tânăr actor la teatrul ieşean. Rolul său a fost „Vasile Alecsandri” cu care chiar semăna puţin, după cum povesteşte maestrul Dinulescu însuşi, amintindu-şi cu multă plăcere momentul euforic de atunci.
„În 1959 s-a dat voie pentru prima oară să se vorbească despre Unire şi Cuza, până atunci a fost un subiect interzis… Şi ţin minte că în perioada aceea era mitropolit al Moldovei Înalt Prea Sfântul Sebastian Rusan care, înainte de a fi călugăr, să ajungă mitropolit, fusese preot şi avusese familie, copii. Şi unul din băieţi, medic veterinar, la un chef, aşa, au cântat Hora Unirii şi i-au arestat pe toţi… Cât era el de patriarh al Moldovei, n-a putut să-l scoată din puşcărie!… Pilu Rusan, doctorul Pilu Rusan…
Mă întorc acuma la [sărbătorirea centenarului Unirii]… S-a dat voie, în ’59, nu ştiu în ce conjunctură politică favorabilă, şi-atuncea, tot aşa, repede, Tudor Şoimaru a scris Povestea Unirii. S-a pus şi la Naţionalul bucureştean şi a luat-o şi Naţionalul ieşean. Şi, ca să monteze spectacolul, a fost invitat Miron Niculescu, un regizor mai tânăr de la Naţionalul din Bucureşti. Şi a venit Miron Niculescu la Iaşi – noi ne ştiam din anii studenţiei [mele], că era şi el asistent acolo – şi m-a luat asistent de regie: <Măi, tu îi cunoşti pe toţi, să mai îmi spui şi mie despre…> <Bine, domnul Miron>. Şi a făcut distribuţia, am prins şi eu [un rol], Alecsandri jucam. N-aveam barbă pe vremea aia, aveam ceva mai mult păr, semănam întrucâtva cu Alecsandri, cu ochii mai exoftalmici, aşa, cu mustaţă bine alcătuită.
Şi s-a montat Povestea Unirii, cu o distribuţie cum nu se putea mai bună a Iaşiului. Cred că s-a jucat ani de-a rândul în perioada ianuarie-februarie-martie, pe urmă o scoteau din repertoriu, anul următor reluau, ani de-a râdul. Dar atunci, în ’59, domnule, am trăit aşa… am câteva momente de întâmplări din viaţă petrecute pe scenă sau dincolo de scenă, care mi-au rămas profund întipărite în memoria afectivă! S-a jucat spectacolul cu un succes, acolo… era un regal! A fost nu bine, ci extraordinar! Iar la final, la aplauze, toată sala s-a ridicat în picioare şi-au cântat Hora Unirii, de la un capăt la altul, de spuneai: <Doamne, ăştia când au venit la teatru au învăţat [versurile]…>, pentru că n-avuseseră voie până atunci. Toţi ştiau Hora Unirii! A fost aşa, un moment de euforie teribil!…
Erau acolo câteva realizări formidabile, începând cu Ştefan Dănciulescu în [rolul lui] Vogoride, care era uriaş! Cu Ion Schimbinschi în Cuza… apariţii pitoreşti şi care semănau şi teribil de mult ca fizionomie. Costică Sava, boier Balş ultra-retrograd şi, cel care era deasupra tuturor, un mare actor al Iaşiului, Nicolae Şubă – care a murit destul de tânăr – în moş Ion Roată care purta cu el şi vârsta şi înţelepciunea, purta istoria…. Şi acest text, care rupe zăgazurile ideologice şi politice impuse, a fost un moment de excepţie!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
