Răzvan Moceanu
Motto: “E interes obştesc să-i cunoaştem pe bărbaţii care vin din Ardeal cu atmosfera răcoritoare a munţilor lui, cu voinţa oţelită în luptele dârze pentru viaţa naţională, cu concepţia lor de moralitate austeră” – Vasile Goldiş, Autobiografie
Sâmbătă, 10 februarie, se împlinesc 90 de ani de la moartea lui Vasile Goldiş, pedagog, publicist, gânditor şi om politic remarcabil, fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.
Goldiş s-a remarcat ca un neobosit luptător şi patriot dedicat neamului său, iar activitatea sa în beneficiul ţării şi al poporului a fost susţinută pe plan politic şi cultural pentru afirmarea idealului de libertate naţională al românilor din Transilvania. El s-a remarcat prin înţelepciunea sa, prin ideile şi faptele sale, ca profesor de înaltă ţinută, ca preşedinte al “Astrei”, ca ministru al Învăţământului, Culturii şi Cultelor. Octavian Goga l-a numit „părinte al patriei”…
* * * * *
Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1862, în satul Lunca Teuz (Mocirla, azi Vasile Goldiş), în judeţul Arad, în casa bunicului său, Teodor Goldiş, părinţii săi fiind Isaia Goldiș, preot în Mocirla, Seleuș şi Cermei și Floarea, fiică a preotului Ioan Cornea din Răpsig.
În anii copilăriei, a primit o educaţie aleasă din partea tatălui şi bunicului, care i-au insuflat dragostea pentru remarcabilele tradiţii naţionale ale românilor ardeleni.
În anul 1869, este elev la Școala primară din Cermei, dascăl fiindu-i Nicolae Albu, apoi urmează clasa a III-a la școala generală din Pădanul Nou, azi satul Horia.
A urmat clasa a IV-a la o școală primară cu predare în limba română din Arad, iar între anii 1873-1881, este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca șef de promoție, luându-şi bacalaureatul cu distincţia “Eximio modo” şi dovedind reale aptitudini pentru istorie, literatură și filosofie.
În anul 1881, este admis la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Budapesta, pe care a terminat-o în anul 1886, dar în perioada 1882 – 1884, a studiat şi la Viena. În perioada studenției, activează în cadrul societăților studenților români Petru Maior și România Jună, la Budapesta și Viena.
La 1 septembrie 1885, este numit candidat de profesor la Liceul Eotvos din Budapesta, însă un an mai târziu renunță la post, se stabilește la Caransebeș şi primeşte un post de profesor de istorie și limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic.
În aceaşi perioadă începe activitatea publicistică la „Foaia diecezană”, organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeș, îndrumă societatea de lectură a tinerilor români și foaia acesteia, „Progresul”.
La 1 septembrie 1889, este numit profesor la Brașov unde activează până în anul 1901, printre colegii de aici aflându-se Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi, excepţionalii intelectuali de mai târziu, Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu sau Ioan Lupaş.
În această perioadă Goldiş publică manuale de latină, istorie și constituție pentru elevii din liceu, dar şi programe și abecedare pentru școlile primare.
Trebuie consemnat faptul că Vasile Goldiş a fost un dascăl strălucit, fiind foarte apreciat de elevii săi atât pentru cunoştinţele sale cât şi pentru calităţile deosebite de pedagog. De asemenea a fost preocupat şi de gazetărie, scriind articole pe teme de literatură, însă a fost şi un excelent orator, dovedit prin nenumărate cuvântări remarcabile.
Între anii 1895-1901, Goldiș este secretar al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, sprijină mișcarea teatrală a românilor transilvăneni publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artiști amatori
În anul 1901 este afectat de probleme de sănătate, revine la Arad şi devine director al şcolii de fete din localitate şi secretar al Episcopiei Ortodoxe Române.
În anul 1905 intră în politică, devenind membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania. Împreună cu alţi membri ai acestui partid, ca Aurel Vlad, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, propune abandonarea tacticii pasive faţă de politica oficială promovată de Budapesta şi Viena, propunerea lui Goldiş, fără a fi oficială, fiind urmată de aproape toţi conducătorii partidului.
În anul 1906, Goldiş devine deputat în Parlamentul de la Budapesta unde a desfăşurat până în anul 1910, o activitate deosebit de rodnică, mai ales în privinţa acordării de drepturi politice largi, democratice, pentru români şi a recunoaşterii P.N.R. din Transilvania. Vasile Goldiş a susţinut nenumărate discursuri dure, în care a cerut imperativ respectarea libertăţii naţionale şi a apărat învăţământul românesc de faimoasa lege şcolară a ministrului Appony, a criticat legea electorală preconizată de contele Andrassy Gyula şi datorită clarităţii şi fermităţii ideilor sale, va deveni un interlocutor de temut în Parlamentul de la Budapesta.
În anul 1910 înregistrează un eşec în tentativa de a intra din nou în Parlamentul de la Budapesta, însă a continuat să apere interesele românilor şi în perioada următoare.
În 1 ianuarie 1911 este înfiinţat, la Aarad, ziarul „Românul”, al cărui director va deveni, iar după încetarea apariției, în martie 1912, a ziarului „Tribuna”, publicaţia arădeană devenea „bastion” al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare şi anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar.
În pofida unei atitudini moderate, imprimată de conducerea P.N.R. în perioada Primului război mondial, Vasile Goldiş a criticat politica oficială care continua deznaţionalizarea românilor din Transilvania şi a protestat împotriva abuzurilor faţă de români, împotriva internării unor români în lagărele de concentrare, ei fiind consideraţi „suspecţi necredincioşi” şi “ elemente periculoase”.
Ca director al ziarului, a refuzat, în martie 1916, să subscrie la “Declaraţia de fidelitate” cerută de contele Tisza, imediat după intrarea României în război şi, drept consecinţă, “Românul” va fi suspendat până la 7 noiembrie 1918, exact înainte de evenimentele înălţătoare de la Alba Iulia.
După înfrângerea totală a monarhiei austro-ungare pe fronturile primului război mondial, membrii Comitetului Executiv al P.N.R. s-au întrunit, din iniţiativa lui Mihai Veliciu şi a lui Aurel Lazăr, în casa acestuia, la Oradea, la 12 octombrie 1918 şi au hotărât redactarea unei declaraţii care urma să fie prezentată în Camera Deputaţilor de la Budapesta. Declaraţia avea să fie redactată de Vasile Goldiş, marcând începutul acţiunilor P.N.R. care au precedat Marea Unire din 1918.
În această declaraţie, Goldiş nota: “Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărâ singură şi liberă de soarta ei – un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei – naţiunea română din Ardeal şi Ungaria doreşte să se folosească de acest drept ca, liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură plasarea (aşezarea) ei printre naţiunile libere…”
La 17/30 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central, ce urma să aplice în practică măsurile preconizate în Declaraţia de la Oradea. CNRC era alcătuit din şase reprezentanţi ai PNR şi şase reprezentanţi ai PSD, între aceştia aflându-se şi Vasile Goldiş. În urma acestui eveniment au fost constituite gărzile şi consiliile naţionale române, create conform indicaţiilor date prin manifestul “Către Naţiunea Română”, redactat de Vasile Goldiş.
La 18 noiembrie 1918 apărea un alt manifest intitulat “Către popoarele lumii” redactat în limbile română şi franceză, care exprima hotărârea nestrămutată a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România indiferent de ceea ce s-ar hotărî la Conferinţa de pace a popoarelor, aceasta fiind singura soluţie firească şi logică totodată. Manifestul, semnat de Ştefan Cicio Pop în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, se încheia astfel: “Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă ca în năzuinţa ei spre libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una voim a fi de aici înainte în veci”.
Drept recunoaştere a marelui patriotsm dovedit de Vasile Goldiş, acestuia i s-a încredinţat misiunea de a rosti cuvântarea solemnă şi de a prezenta Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
În expunerea de înaltă ţinută patriotică, Vasile Goldiş dădea citire proiectului de rezoluţie a unirii, ce cuprindea nouă puncte şi era conceput după cele mai democratice principii, ca votul universal, reprezentativitate totală pentru fiecare categorie socială, etnică sau profesională în stat, organizarea pe temelii solide a Transilvaniei, uniformizarea legislativă şi administrativă cu România.
Punctul 1 stabilea unirea cu România: „Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918 decretează unirea acelor Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România (citirea acestui punct a fost însoţită de aplauze frenetice şi strigătul «Trăiască România Mare!»;audienţa se ridicase în picioare, mâinile erau ridicate. Era ora 12 fix. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Murăş, Tisa şi Dunăre“.
Cuvântarea lui Vasile Goldiş se încheia cu cuvintele „Legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptăţeşte azi a zice: Trăiască România Mare!“ şi cu aplauzele nesfârşite ale Adunării.
După 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş va ocupa, pe rând, diferite funcţii cum au fost: ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în Consiliul Dirigent, vicepreşedinte al acestui guvern, vicepreşedinte al delegaţiei care la 12 decembrie 1918 a prezentat la Bucureşti, regelui Ferdinand, actul unirii adoptat la Alba Iulia la 1 decembrie.
A fost, de asemenea, ministru în guvernul central (1918-1919); deputat la Radna (1919); membru de onoare al Academiei Române; ministru al artelor şi cultelor (1926), preşedinte al „Astrei” (1923-1932).
După anul 1932, fiind slăbit şi bolnav, după o viaţă modestă, austeră, mâhnit de nedreptățile sociale, de corupția și de ambițiile oamenilor politici, Vasile Goldiş îşi petrece ultimii ani ai vieţii la Arad, trecând la Domnul la 10 februarie 1934.
Autorităţile au instituit zile de doliu naţional, iar marele patriot a fost înmormântat, cu funeralii naţionale, în cimitirul „Eternitatea” din Arad.
