Motto:
„Adevăratele valori ale românilor sunt o busolă excepțională în viață” (Doina Jalea)
Interviu realizat de Alexandru Balaci
A.B: Cum a fost începutul la Radio România Actualități?
D.J: Am ajuns la Actualități (n.r: Radio România Actualități) și întâi am lucrat la Camera știrilor. Acolo mi-am făcut „ucenicia”. Era un sistem în radio care azi nu mai există, „mentoratul”, adică orice tânăr sosit în radio era studiat un pic, așa, să se vadă spre ce se îndreaptă și la ce are talent. Și era pus sub oblăduirea unui senior al radioului, senior în sensul de cunoscător al meseriei. Şi ăla un an de zile te pregătea pe tine profesional, în domeniul respectiv.
Pe mine m-a pregătit Peter Wagner, Dumnezeu să-l odihnească. Era în tura de după-amiază. Îmi aduc aminte că prima oară nu am ieșit pe Actualități, am ieșit pe programul trei. Îmi aduc aminte la primele știri citite pe viu, pe programul trei, cum era masa așa, îmbrăcată într-o piele verde. Mi-a fost recomandat: Ca să nu-ți tremure mâna cu știrile, lași știrile jos și mâinile le lipești pe masă și îți întorc eu foile, știi? Și când am ridicat mâinile, după 5 minute de știri, parcă erau baltă de apă. Eu nu transpir la mâini niciodată, dar atunci, îmi aduc aminte că mi-au rămas mâinile lipite de emoții. După aia, încet, încet, am ajuns în tura de dimineață, care era elita elitelor. Citeam la șapte dimineața și aveam un coleg care a fost pilot în război și noi îi ziceam „Papașa” între noi. Îl chema Adrian Nicolae. Când se citea jurnalul, la sfârșitul știrilor, fiecare trebuia să ne prezentăm colegul, femeile pe bărbați și invers. Eu trebuia să spun: „ați ascultat un jurnal prezentat Adrian Nicolae”, însă am zis: „Ați ascultat un jurnal prezentat de „Papașa”, în loc de Adrian Nicolae, întrucât nu îmi mai aduceam aminte numele lui întreg.
A.B: Ați fost reporter de teren?
D.J: Reporter de teren a fost ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Am câteva lucruri care îmi bucură inima când îmi amintesc de anii pe care i-am petrecut ca reporter pe teren. Când am cunoscut oameni, locuri și întâmplări extraordinare.
Deci, au fost cei mai bogați ani. În momentul ăla, eu am înțeles și am cunoscut România, alături de poporul român în adevăratul înțeles al cuvântului. Am făcut interviuri, începând de la Secretarul General al NATO de atunci, Manfred Wörner, până la ultimul țăran din vârful muntelui. Cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit în cariera mea de reporter au fost țăranii. Asta e una din chestiunile care mă bucură foarte mult. Mi-a făcut mare plăcere să fac grilă de programe. Aici nu poți să lucrezi dacă nu cunoști psihologia ascultătorului și așteptările lui. Dar asta vine cu experiență, nu se poate învăța de nicăieri, trebuie să-i simți.
A.B: Existau măsurători sau statistici?
D.J: Nu aveam sondaje de opinie profesioniste, trebuia să simți și să știi ce așteaptă publicul dat. Doar așa poți faci o grilă de programe. Și bucuria mea cea mare este că am reușit să-l îndrăgostesc pe fiul meu cel mare de Radiodifuziunea română, care a „copilărit în Radio”. Radioul este o instituție unică în România și este printre puținele cu o viață lungă. Are aproape 100 de ani, azi-mâine și este de mare, mare ținută și prestigiu. Destinul acestei instituții este incredibil.
A.B: Care sunt calitățile pe care trebuie să le dețină un jurnalist?
D.J: Probabil că te aștepți să spun că trebuie să fie inteligent, că trebuie să fie pregătit, dar nu am să spun asta, dar am să spun că trebuie să aibă inimă, precum în orice meserie, precum în cea de dascăl, în cea de medic, în cea de jurnalist de radio sau jurnalist în general. Omul trebuie să aibă inimă. Uite, de exemplu, mie nu-mi plac jurnaliștii „câini” (n.r: jurnaliști extrem de insistenți). Jurnalistul „hienă” crede că dacă sfâșie interlocutorul din fața lui, face presa… Nu scoți nimic de la un om dacă nu încerci cu dragoste. Și vreau neapărat să fac o paranteză, să povestesc ceva..
În timpul cât am făcut muncă pe teren, mă trezesc la Muzeul Satului din București. Atunci am cunoscut un om care mi-a marcat viața, un țăran pe prispa unei căsuțe. Era un țăran în vârstă, cu mustăți și păr cărunt. Picta icoane pe sticlă și erau zilele în care muzeul chema meșteri populari din toată țara iar unii pictau, unii coseau cojocele iar alții făceau opinci, așa, pe prispele caselor din muzeu. Veneau copii din diverse școli să vadă și să învețe. M-a trimis radioul să realizez un interviul despre aceste acțiuni. Mă așez, mi-a plăcut omul, l-am văzut, așa că-i „hâtru” (glumeț, mucălit, poznaș) și îmi zic: ”Ăsta are ceva de spus!” și mă așez lângă el, pe prispă, și încep un interviu: ”Și ce faceți? Și nu mai știu ce, și de unde ați învățat?”.
Cine era omul? Era meșter iconar din Cincul Brașovului, picta icoane pe sticlă. Nea Suciu, n-am să-l uit câte zile voi avea, Dumnezeu să-l odihnească! Eu, crezând că stau de vorbă cu un țăran, care face pictură naivă pe sticlă, am bătut apă în piuă pe chestia asta (n.r : „a vorbi mult”). Încet, încet, așa, cu căldură și cu dragoste, aflu, tot trăgându-l de limbă, că era membru al Academiei Artelor Tradiționale la Sibiu. A fost director al Muzeului ASTRA în aer liber, un om extraordinar, care a influențat Academia și i-a făcut academicieni pe toți creatorii populari și i-a dus până în America!
Cei care au fost în Statele Unite, au expus toți la Smithsonian Institute. El era academician în această Academie a Artelor Tradiționale. Stau de vorbă cu el și totul frumos. Dacă mă repezeam să-l întreb, îți dai seama că nu obțineam nimic. La un moment dat, zice că a făcut arte plastice și i-a avut profesori pe Camil Ressu și Ion Țuculescu. În momentul ăla am înlemnit că mi-am dat seama cu cine stau de vorbă. Abia atunci am realizat și mi-a „pierit piuitul”, ca să zic așa, și până la urmă i-am zis bine la sfârșitul interviului: „Și cum să vă prezint”? Deci, era absolvent de arte plastice, la București. Facultate, îți dai seama? Absolvent de Arte Plastice, elev al lui Camil Ressu și a lui Ion Țuculescu, academician în Academia Artelor Tradiționale, a domnului Bucur sau pictor de icoane pe sticlă? Și, el îmi spune ”Eu îs țăran, fata mea, așa să mă prezinți!”
A.B: În ce an a avut loc acest interviu?
D.J: Înainte de 2000, nu știu, 94-95, nu mai îmi aduc aminte. Am rămas prieteni până a închis ochii.
A.B: Având în vedere schimbările rapide din zilele noastre, considerați că „avalanșa” tehnologiei surprinde presa?
D.J: Nu, nu, presa se adaptează, pentru oameni sunt și avantaje. Nu mai umblați pe teren cu aparate grele de 7 kg, cum căram noi în spate și nu mai tăiați cu foarfece și lipiți cu scoci. Este foarte frumos să faci click pe laptop. Sunt multe avantaje, dar, pe de altă parte, să știi că s-a pierdut legătura cu oamenii, cu publicul și cu echipa cu care lucrezi. Noi ne bazam precum „piloții” pe cei de lângă noi. Tehnologia, în general, e uluitoare, dar este în detrimentul legăturii afective dintre oameni.
Bibliografie
http://arhiva.formula-as.ro/2012/1024/lumea-romaneasca-24/doina-jalea-radiodifuziunea-romana-e-o-mare-doamna-15228.
https://suniversitar.wordpress.com/2013/11/06/ doina-jalea-adevaratele-valori-ale-romanilor-sunt-o-busola-exceptionala-in-viata/
