Aurel Păuna
Conform unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri din 1952, fixarea DO are în vedere dislocarea mai multor categorii de persoane care „deranjau” regimul: „foştii exploatatori, rudele trădătorilor de patrie, familiile celor condamnaţi pentru crime de trădare de patrie şi spionaj” • HCM din 1954 stabileşte noi reglementări privind DO, adăugând alte categorii de persoane: „elementele care, la eliberarea din închisori şi din lagăre, dovedeau că nu s-au reeducat şi prezentau un pericol pentru securitatea statului” • acum se stabileşte pentru prima dată, concret, perioada pentru DO, între 6 luni şi 5 ani, şi locurile internărilor, în cele 18 sate nou înfiinţate în Bărăgan • 1967: o comisie a Consiliului Securităţii Statului pentru cercetarea abuzurilor în vremea lui Gheorghiu Dej examinează 2205 dosare ale unor persoane care avuseseră DO şi constată că 512 dintre ele au fost ţinute în Bărăgan pe o perioadă nelimitată, ignorându-se HCM 1954.
În 1956, atunci când Revoluţia din Ungaria a fost reprimată de trupele sovietice, Aurel Păuna era student la Timişoara. Cum tinerii din toate centrele universitare româneşti au protestat atunci faţă de intervenţia brutală de la Budapesta, Aurel Păuna s-a alăturat şi el la manifestărilor timişorenilor. Au urmat arestări, anchete, închisori şi lagăre… Pentru el, ca pentru mulţi alţii, anii de detenţie au continuat în „închisoarea în aer liber” din Bărăgan, unde a suferit din cauza sentimentului izolării, de frig şi foame. Rămâne impresionant din povestirea sa mai ales momentul eliberării, marcat de detaliile care aveau să-i rămână la fel de limpezi pentru toată viaţa.
„Cine era Xenia Picencu?”
„A venit februarie, a venit martie când, într-o zi de martie, primesc o scrisoare nesemnată, cu ştampila oraşului Caransebeş: <Domnule Păuna, orice critic m-ar condamna pentru gestul meu, dar eu fac abstracţie şi totuşi vă scriu. Cine sunt? Are asta vreo importanţă?… Poate într-o zi veţi şti, dar în singurătatea în care vă aflaţi, vreau să vă dau curaj, vreau să vă întăresc!>… şi multe cuvinte asemenea. <Să ştiţi că nu sunteţi singur, Dumnezeu este sus şi mare şi e puternic. El este tot timpul cu dumneavoastră. Şi mai suntem şi noi care ştim câte ceva despre [ce e] acolo>. Semnat – nimic! Au trecut zilele, încă o săptămână, încă mai mult de o săptămână, altă scrisoare: <Domnule Păuna, seara, când veniţi în căsuţa singură, găsiţi anonima…>
Până la urmă aţi aflat cine vi le-a trimis?
Am aflat… Au avut un efect formidabil, tocmai asta îmi lipsea: curajul! Şi-aşa de bine era expus, şi-aşa de bine erau compuse!… Doamne, cine mi le-a trimis? Sunt venite din cer! Numai Dumnezeu poate să dea aşa mângâiere şi-aşa încurajare şi-aşa tărie. De data aceasta, scrisoarea era mai lungă, mai detaliată, şi la urmă un X. […] Au mai trecut încă zece zile, iarăşi o scrisoare, pe aceeaşi linie, cu acelaşi ton, dar la sfârşit semnat nu X, ci Xenia. <Cine sunt?… Sunt Xenia Picencu. Părinţii mei încă mai sunt acolo, sora mea încă mai este acolo, fratele meu încă mai este, numai eu am plecat şi cu fratele meu.>
Cine era Xenia Picencu? Fusese elevă în primul sau al doilea an de învăţământ pedagogic, educatoare din Timişoara. Când au venit, în 1951, [autorităţile] să-i ia pe părinţii ei de acasă, din Banat, au luat-o şi pe ea. Deci, nu putea să aibă mai mult de 12-13 ani. Şi-au dus-o şi pe ea cu familia în Bărăgan. Acolo au dormit în bordeie. Nu o lună, nu două, cel puţin şase-şapte luni de zile – dacă i-a dus în luna mai sau iunie ’51 – prima casă din Lăteşti a fost făcută… s-a intrat în ea în ziua de Bobotează 1952. Deci, familia Picencu, cu copiii, au avut norocul că au luat şi căruţa şi caii, au dormit unii în căruţă, alţii în bordei. […] Xenia Picencu… şi cu Tatiana, sora ei mai mare… Pornind din bordei unde, chiar, la un moment dat, a intrat şi apa, au venit şi ploi şi revărsare de apă, umezeala a îmbolnăvit-o pe Tatiana de plămâni şi pe Xenia de reumatism. Deci… ei munceau, toată familia muncea, întâi să-şi facă bordeiul, apoi să-şi facă casa din pământ bătut. […] Mai mult încă, erau obligaţi să muncească şi la ridicarea şcolii, tot din pământ, şi a primăriei, tot din pământ, dar să se mai ducă şi la muncă, ca să câştige un ban. Şi atuncea fetele, Xenia şi cu Tatiana, erau îmbarcate în nişte bărci şi duse la Canal, care începuse atuncea, dar le plătea pe ele, – nu şi pe deţinuţii care erau acolo – şi mai câştigau ceva. Trecuseră cinci ani prin viaţa asta de mizerie şi în 1955 primise liber, familia. Părinţii lucrau mai departe cât de cât, îşi făcuseră o gospodărie acolo… dar Xenia plecase în Banat, la Timişoara, să-şi termine şcoala medie de educatoare. Şi de acolo îmi scria. Sunt nişte scrisori… poate numai pentru mine sunt formidabile!… […] Şi-mi povestea, era şi îndrăgostită, <Ce frumos e primăvara!… cum înverzesc pomii>, ce linişte e acolo, câtă bucurie produce primăvara şi copiii pe care-i învaţă… <Dar copiii mei, pe care îi învăţ, ştiu că este cineva care-i protejează, care-i apără, este Tatăl Ceresc care are grijă de noi ….>”
„Eu nu am un viitor, pentru că nu pot să-mi fac o gospodărie”
„Corespondenţa a durat până la sfârşitul perioadei dumneavoastră de domiciliu obligatoriu?
Nu a durat până la sfârşit, da’ a durat destul de mult. Nu a durat până la…pentru că ei au plecat. Şi familia ei şi părinţii ei au influenţat-o puţin, spunându-i că eu nu am un viitor pentru că nu pot să-mi fac o gospodărie. Ei se aşteptau să fac o gospodărie ca a lor, dar eu n-aveam posibilităţile [lor], pentru că la noi… Nouă ni s-au limitat posibilităţile de deplasare. Ei mai mergeau cu caii şi la o pădure undeva, lucrau. Şi mai ales că eu nu mă simţeam liber ca ei şi totdeauna aşteptam să mă ia [în Deltă, la stuf], dar soarta a făcut că să nu mai mă ia, pentru că n-am plecat cu lotul acela, primul. Şi, după un an-doi, mulţi care-au fost în Deltă veneau tot aicea.”
„Partidul şi guvernul a găsit de cuviinţă că îndeplineşti condiţiile…”
„Deci, dumneavoastră, de la Lăteşti, în ce an aţi plecat?
În 1962, în luna noiembrie… […] Deci, mi-am dus singurătatea până în 1962, în luna octombrie, când, ca un făcut, iarăşi m-am dus la [săpat] gropile – care erau nemaipomenit de bănoase! – pentru tot anul. Aşa, mă duc la gropi… Nici nu ne trecea prin minte că ne va da drumul când expiră [pedeapsa], că de obicei îţi expira şi [apoi] îţi prelungeau.
Nu ştiu… avusesem cinci ani de prima dată, dar apăruseră în Lăteşti şi Paul Goma şi [Horia] Florian Popescu Prundeni, băiatul lui Prundeni, ziaristul; mai era Radu Surdulescu, era un grup de studenţi [arestaţi tot în 1956]… Şi soarta făcea ca eu să expir [să mi se termine pedeapsa], fusesem arestat pe 30 octombrie, deci pe 30 octombrie să expire la mine termenul. Nu ştiam dacă primesc [dreptul de a pleca] sau nu… Ei fuseseră arestaţi cu câteva săptămâni în urma mea, deci era un indiciu: dacă eu voi pleca, vor pleca şi ei; nu voi pleca eu, nu vor pleca nici ei.
Deci, eu eram pe 30 octombrie la lucru, la gropi. Vin destul de târziu, că era drumul de vreo patru-cinci kilometri până acasă. Când ajung în faţa casei, [erau] toţi, cu bicicletele: <Hai, bă, Aurică, mai repede, că te-a chemat miliţianul, la miliţie!> <Ei, şi ce dacă m-a chemat? Ce, parcă nu ştiu care e soarta…> <Lasă, mă, du-te acolo, să vedem ce-ţi face!>…
Am traversat satul, mă duc la miliţie, poc-poc-poc, bătea la maşină ceva, miliţianul, şeful de post. Zice: <Intră!> <Bună-seara…>, <Bună seara>, cică: <partidul şi guvernul a găsit de cuviinţă că îndeplineşti condiţiile, că te-ai reeducat şi poţi să fii liber. Mâine vei merge> – nu veţi merge, vei merge! – <la Feteşti să primeşti buletinul.> <Bine…>, cam atâta, fără nici un entuziasm, am călcat liniştit până la uşă, am închis uşa liniştit, am mai făcut un pas sau doi, urma un şanţ, am sărit şanţul, şi apoi fuga, pe strada principală…
Prima oprire la un prieten al meu, Pop Romulus din Cluj, care avusese tot ca mine cinci ani [închisoare] de prima dată. Pop Romulus se căsătorise între timp, îi trimiseseră nişte preoţi catolici o fată de preot catolic, ea îi făcuse doi copii acolo… Când ei aveau Paştele lor, cu o săptămână înainte, el se ducea la biserică cu soţia lui, Tereza, eu stăteam cu copiii noaptea, ca să nu-i lase singuri. Şi eram prieteni. [Îi zic:] <Mă, Romică, mă, sunt liber!> <Bravo, înseamnă că şi mie îmi va da drumul!>”
„Ei… liber!”
„[Mă duc] fuga-fuga, până acasă unde mă aşteptau prietenii mei, cu bicicletele: <Ce e, mă, Aurică?> <Ei… liber!> Gata, m-au luat pe sus! Am plecat de la casa mea, care nu era aşa dotată ca a lui Surdulescu, şi ne-am dus la Surdulescu, unde avea şi el un aparat de radio, ca şi Goma, portabil, sau… cu baterii, cum era atuncea. Şi am stat la poveşti toată noaptea cu ei, şi ne povesteam, ce să fac eu dacă sunt liber, să mă duc pe la fiecare, să-i spun nu ştiu ce, iarăşi planuri, aşa cum era şi în închisoare…Toată noaptea am stat de poveşti, n-am mai terminat de poveşti şi de planuri. Le spun eu… – deci, ne obişnuisem cu viaţa asta – şi eu spun: <Măi, băieţi, păi e ceva fantastic! Parcă nu-mi vine să cred că eu sunt liber! Cum? O să pot să mă duc acuma liber şi… să văd un tren, care nu mai ştim cum mai este trenul, să văd o fată, să văd cutare, să mă plimb…. Măi, ce fenomen, ce simţământ teribil este!>
Bun, spre ziuă, aşa, mă conduc iarăşi acasă, ca să mai dorm, că la 2 trebuia să plec. A doua zi dimineaţa o iau pe jos, drumul îl cunoşteam, până la Feteşti. Mă duc acolo, depun actele pentru buletin şi gata! Ăia, cică: <Du-te şi te plimbă>. Şi mă duc încă într-un sat, lângă Feteşti, părăsit acuma, părăsit… să văd – că doar eram liber! Şi ce-am văzut? Nişte ziduri – dar totuşi parcă erau mai groase decât ale noastre – de pământ, fără acoperiş, nu ştiu ce… parcă era [după] un cataclism, aşa arăta satul, dar nu mai locuia nimeni aicea. M-am uitat în dreapta, m-am uitat în stânga…
Revin la miliţie. În jurul prânzului îmi dă buletinul – liber! Băieţii îmi spuseseră, cică: <Aurică, să aduci de la Feteşti Fetească de Pietroasele!>… pentru că, odată, ne adusese mama lui Surdulescu Fetească de Pietroasele şi am văzut şi noi că e un vin bun, noi nu ştiam de fapt ce înseamnă bun sau rău, dar ăla mi s-a părut grozav! Şi am dus o sticlă – două de vin acasă. Băieţii mă aşteptau în faţa casei, mai erau şi alţi vecini…”
„Ăsta a fost tot bagajul meu!”
„Mi-aduc aminte de unul, Tâmplărescu, un om deosebit, un contabil de meserie. [Când am plecat] i-am făcut cadou patul. Desfăcusem porumbul – că aveam şi puţină grădină acolo – de boabe, şi aruncasem cocenii aceia, să se usuce în faţa casei… [Îmi zicea:] <Nene cutare, dumneata ai cocenii, ai la iarnă ce să arzi…> – în 10 minute am terminat cu toată averea mea [în sobă]!
Când am plecat, a doua zi, am mai luat pe Coco [găina] care era sufletul meu, de care nu puteam să mă despart, cu încă două surate, într-o colivie. Am luat un săculeţ de boabe, […] să duc la familie; încă un colet au fost cărţile mele pe care le strânsesem în cinci ani de zile, al treilea; încă unul a fost plapuma şi cu perina, al cincilea. Ăsta a fost tot bagajul meu! A doua zi, le-am dat la un căruţaş care se ducea la Feteşti să le ducă şi au venit prietenii mei – eram prieteni pentru că fuseserăm toţi studenţi şi toţi eram tineri – şi mi-au făcut rost şi mie de o bicicletă. Şi m-au condus până la drumul de pe malul Borcii care era drumul principal, de venea de la Făcăieni spre Feteşti, m-au condus cu bicicletele. Am luat-o spre sud, am trecut de I.A.S, am urcat dealul ăla… înălţimea aceea de lângă Borduşani, eu în mijloc, ca prinţul…
Acolo ne-am îmbrăţişat, ne-am luat rămas bun, eu cu sarcinile primite de la fiecare şi şi-au luat bicicleta înapoi, şi eu m-am dus mai departe – ei nu mai aveau dreptul. Şi m-am dus la Feteşti, mi-am găsit bagajul, m-am urcat în tren. Nici nu ajunsese scrisoarea mea… Seara, când am ajuns la Piteşti – la Călineşti mai precis -, scrisoarea nici nu ajunsese! Familia, mama îşi revenise, tata era, şi surorile mele, numai fratele meu de la Braşov nu era. Şi iarăşi, aşa bucurie, când te vezi toţi împreună!.. Poveşti şi nu ştiu ce şi amintiri şi toate, ce fericire a fost că eram toţi împreună!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
