Simion Ghizdavu
Sub oblăduirea Partidului Muncitoresc conducător, satele ridicate în Bărăgan de deportaţii bănăţeni şi locuite apoi şi de cei pedepsiţi cu domiciliu obligatoriu au dispărut, în cea mai mare parte, în 1964 • s-au şters „urmele”, casele au fost demolate, au mai rezistat doar câteva în satele Fundata şi Rubla • 1968: conform unei statistici secrete a Consiliului de Securitate, numărul persoanelor „considerate periculoase pentru securitatea statului”, cărora li s-a impus DO (1953-1964), este de 60.000 • dintre acestea, 44.000 au fost deportate (1951-1956) din zona de graniţă cu Iugoslavia • restul, la fel de „periculoşi”, au fost evacuaţi din oraşe sau din alte zone pentru a fi pedepsiţi „din diverse motive”.
Simion Ghizdavu, ţăran din Ileni, judeţul Braşov, a avut legături cu rezistenţa anticomunistă din Făgăraş, grupul Ion Gavrilă Ogoranu. Mai exact, contactele sale au fost cu Ion Mogoş şi Nicolae Mazilu pe care îi cunoştea. S-a ataşat grupului în 1950, dar a fost arestat la scurt timp şi, judecat la Sibiu, a fost condamnat la 6 ani de închisoare, împreună cu alţi 20 de oameni din „lotul” său. A cunoscut închisorile Jilava şi Gherla (unde a trăit teribila reeducare). În ajunul Paştelui 1958 a fost eliberat şi trimis cu DO la Lăteşti, în Bărăgan. Fără a fi un foarte bun povestitor, Simion Ghizdavu ne oferă în mărturia sa câteva imagini interesante, una dintre acestea fiind a Mariei Antonescu, soţia mareşalului Ion Antonescu executat în 1946 la închisoarea Jilava.
„În 1958, aţi fost eliberat…
Da.
V-au pus atunci să colaboraţi cu Securitatea?
O singură dată am fost invitat la Securitate, la Făgăraş, şi mi-a propus. Şi i-am spus – [securistul] era un băiat mai slăbuţ – <Uite, cu mine chiar dacă discută cineva, când m-apropii de ei schimbă subiectul, pentru că mă ştiu toţi… Şi, deci, nu pot să accept acest lucru. Şi dacă chiar s-o ivi ocazia, o să vin>… Dar nu am fost chemat niciodată.
La eliberare v-au pus să semnaţi o hârtie că nu veţi povesti prin ce aţi trecut în închisoare?
Păi, da. La eliberare… m-am eliberat într-o zi de duminică, era şi Paştele. Şi a venit şi directorul închisorii, unul [Petre] Goiciu, a apărut şi el acolo, într-o curte mai mică – a mai fost un cetăţean care se elibera cu mine – m-a recunoscut, mi-a spus că dacă mai ajung acolo [înapoi, la Gherla], ajung la <Rózsa Sándor>, care era cimitirul de lângă penitenciar.
Ei, în timp ce eram cu domiciliul obligatoriu, am cunoscut nişte personalităţi mai de seamă, cum o fost doamna Maria Antonescu… Numai atuncea am auzit de ei şi i-am cunoscut. Erau oameni obişnuiţi, de caracter, se ajutau unii pe alţii…
Despre Maria Antonescu ce vă amintiţi?
Avea atuncea 60 de ani, era mică, cu părul alb, avea locuinţa chiar unde am avut-o eu, numai că era pe altă stradă şi era căutată de multă lume şi ajutată din toate puterile să supravieţuiască.
Casa v-aţi făcut-o dumneavoastră sau era deja construită?
Casa era construită, eu am făcut numai o mică renovare, pe la geamuri. Şi am stat numai până au venit şi alţi făgărăşeni care aveau copii şi, pentru că asta era o casă mare, am lăsat-o [lor]. Acolo [casele] erau făcute de bănăţenii care au fost deportaţi într-un câmp de bumbac… La început au stat în corturi, au făcut bordeie şi când bătea vântul mai tare mutau un fel de dulap în direcţia în care bate vântul, ca să nu stingă focul. Da, a fost foarte rău…”
[Interviu realizat de Silvia Iliescu la Ileni, jud. Braşov, 2001]
