Autor :Alexandru Eduard Balaci
Context
Cu 126 de ani în urmă, în 1898, apărea Legea pentru organizarea Marinei Militare, document modificat în 1906, cu amendamentele cerute de evoluția de pe scena politică și militară a Europei. Noua Lege înlocuia denumirea de Flotilă de război, dată până atunci acestei arme, cu Marina Militară, mai aproape de misiunea și menirea ei. În această nouă organizare intrau cele două Mari Unități: Divizia de Mare cu reședința la Constanța și Divizia de Dunăre cu baza la Galați, ambele puse sub comanda unui contraamiral cu funcția de comandant al Marinei Militare, având în primă fază reședința la București, iar din 1901 la Galați.
Divizia de Mare avea în componență Depozitul echipajelor Marinei cu Școala de cadre și submecanici, Școala de aplicație a sublocotenenților, Școala de torpile (apărarea mobilă), Apărarea porturilor maritime, împreună cu trupele de apărare, precum și toate navele care erau dislocate pentru misiuni specifice pe mare. Divizia de Dunăre cuprindea în organigramă Arsenalul Marinei, Depozitul de muniții și torpile de la Țiglina, Depozitul Marinei, Apărarea porturilor fluviale, Școala de torpile (apărarea fixă) cu trupele de apărare din porturile dunărene, precum și toate navele de Dunăre. În anul 1899 Marile Unități subordonate Comandamentului Marinei Militare s-au reorganizat în Comandamentul Diviziei de Mare cu sediul la Constanța și Comandamentul Diviziei de Dunăre cu sediul la Galați, cu toate structurile subordonate în conformitate cu organizarea stabilită prin Legea din 1898.
HONOR ET PATRIA
Cu o lungime de 245 km a coastei maritime, România e o importantă țară riverană Mării Negre. De asemenea, țara noastră deține 1.075 km de fluviu, reprezentând 38% din lungimea totală a Dunării, din care 236 km sunt ape interioare, ambele maluri ale acestuia fiind pe teritoriul român. Ca suprafață, bazinul Dunării ocupă pe teritoriul României 221.670 km pătrați, reprezentând 28% din totalul bazinului hidrografic.
Dezvoltarea Marinei Române a început odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859. Unirea a însemnat, între altele, și unificarea flotilelor celor două țări, la 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei. Comanda noii structuri, care a constituit nucleul viitoarei conduceri a Marinei Militare, a fost încredințată colonelului Nicolae Steriade. Noua componentă a oștirii avea ca primă bază portul Ismail. Având în compunere 6 șalupe-canoniere, prima Flotilă Militară a statului modern român a fost dispusă în șase baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat. În anii ce vor urma, autoritățile române s-au preocupat de dezvoltarea mijloacelor de navigație și a armamentului din înzestrarea Flotilei. Înainte de Războiul de Independență (1877-1878) în compunerea flotilei se aflau patru unități de luptă: nava cu zbaturi „ROMÂNIA”, „ȘTEFAN CEL MARE”, folosit și ca yacht oficial, canoniera „FULGERUL” și șalupa torpiloare „RÂNDUNICA” la care se adăugau patru șlepuri, alte ambarcațiuni cu vele și bărci pentru pază și patrulare și un efectiv de 246 marinari.
În timpul Războiului de Independență de la 1877-1878, Flotila română a desfășurat acțiuni de instalare de baraje, atac al navelor inamice și sprijin cu foc de artilerie. Cei doi comandanți ai Flotilei Române care s-au aflat, succesiv, la comanda superioară, maiorul Nicolae Dimitrescu-Maican (locotenent-colonel din decembrie 1877) și maiorul Ioan Murgescu au contribuit direct la scufundarea monitoarelor otomane ,,Podgorița”, respectiv ,,Seyfi” Înaltul Decret-Lege nr. 1920 pentru organizarea Flotilei şi Serviciului Porturilor din 9 iunie 1886 a conferit corpului acesteia statutul de comandament de corp de armată. Astfel, Marinei i se stabilea un dublu rol: de a participa la apărarea naţională şi de a constitui nucleul marinei comerciale.
În anul 1891, Flotila a fost împărţită în două mari unităţi: Depozitul şi Diviziunea Echipajelor, cu Divizia Echipajelor şi Depozitul Flotilei şi Inspectoratul Porturilor şi Navigaţiei, cu Căpităniile Porturilor şi Arsenalul Flotilei. În 1894, în cadrul Ministerului de Război a luat fiinţă Direcţia a V-a Flotilă, cu Biroul Tehnic şi al Personalului şi Biroul Controlului administrativ al fondurilor.
Pentru operaţionalizarea exercitării conducerii, a administraţiei şi a lucrărilor de mobilizare, prin Legea de organizare a Marinei Militare nr. 1973 din mai 1898 şi Înaltul Decret nr. 2369, Marina era împărţită în comandamente şi corpuri: Divizia de Mare, cu sediul la Constanţa, cu Depozitul Echipajelor Marinei şi Şcoala de Cadre, Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor, Şcoala de Torpile (Apărarea Mobilă), Apărarea Porturilor Maritime şi toate navele de mare; Divizia de Dunăre cu Apărarea Porturilor Fluviale, Şcoala de Torpile (Apărarea Fixă) şi toate navele fluviale; Arsenalul Marinei cu depozitele sale; Depozitul de Muniţii şi Torpile; Atelierul şi Depozitul de Îmbrăcăminte.
Navele celor două divizii au participat la manevrele executate la Dunăre şi mare, precum şi la alte forme de pregătire de luptă a echipajelor, iar în campaniile de vară ale anilor 1898 şi 1899, şi la efectuarea unor lucrări hidrografice pe coasta Mării Negre. În urma acestora, un grup de ofiţeri români coordonat de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu a întocmit prima hartă românească de navigaţie pe mare, intitulată ,,Harta Mării Negre, coasta României”.Până la primul Război Mondial, Marina Militară Română (noua denumire, din anul 1898) beneficia de trei programe de dotare cu nave și mijloace de navigație, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre.
În anii Marelui Război al Reîntregirii Țării (1916-1918), Comandamentul Marinei a organizat misiuni de apărare a capului de pod de la Turtucaia, de sprijin al flancului drept al trupelor de uscat, de retragere a navelor române pe linia frontului, de neutralizare a artileriei inamice din zona orașului Tulcea, de transport al materialelor și de lichidare a rezistenței navelor rusești din Delta Dunării. Unirea din 1918 a permis, în perioada interbelică, dezvoltarea flotei militare. În urma eforturilor conducerii marinei, au intrat în dotare noi tipuri de nave, precum distrugătoarele de tip ,,M” – ,,Mărășești” și ,,Mărăști” și de tip ,,R” – ,,Regele Ferdinand” și ,,Regina Maria”, primul submarin românesc, ,,Delfinul”, a doua navă-școală ,,Mircea”. În anul 1939, la Galați, a fost lansată la apă și prima navă militară de construcție românească, puitorul de mine ,,Amiral Murgescu”. În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, Marina, sub conducerea Comandamentului Marinei Regale a contribut la susținerea efortului general de război, cum ar fi acțiunea din 26 iunie 1941, când, în fața orașului Constanța, artileria distrugătoarelor ,,Mărăști” și ,,Regina Maria” și bateriile de coastă au respins incursiunea navelor sovietice, liderul ,,Moskva” – nava comandant de flotilă – fiind scufundat, iar distrugătorul ,,Harkov” avariat. O altă acțiune a fost evacuarea, pe mare, a trupelor române și germane din Peninsula Crimeea, în cadrul celei mai mari operații navale organizată și desfășurată în Marea Neagră, cu numele de cod ,,Operațiunea 60.000”. În linii generale, acțiunile Marinei Române în Marea Neagră pe timpul Campaniei din Est s-au desfășurat pe mai multe etape după criterii cronologice, pornind de la misiunile principale îndeplinite:
22 iunie – 8 august 1941, perioadă în care forțele maritime au avut ca misiune principală apărarea litoralului prin contracararea încercărilor de atac și debarcare pe litoralul românesc;
8 august 1941 – 28 iulie 1942, etapă în care forțele navale românești au asigurat, în special, protecția transporturilor;
28 iulie 1942 – 5 aprilie 1944, perioadă în care Marina Militară a executat misiuni de sprijin direct și indirect al acțiunilor armatei de uscat și transporturi de aprovizionare;
5 aprilie – 13 mai 1944, etapă în care forțele navale maritime au participat la operația de evacuare a trupelor române și germane din zona Odessa și Sevastopol;
13 mai – 23 august 1944, perioadă în care s-au executat în special misiuni de apărare a litoralului maritim.
Pentru îndeplinirea acestor misiuni, insuficiența mijloacelor navale de care dispunea Marina Militară a impus rechiziționarea, transformarea și trecerea unor nave ale Serviciului Maritim Român sau ale unor companii particulare de navigație în subordinea Comandamentului Marinei Militare.
23 august – 5 septembrie 1944, când navele noastre au fost dezarmate de sovietici și duse în porturile rusești din Marea Neagră.
După cel de-al doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flota maritimă și, într-o mare măsură, și de cea fluvială, din cauza preluării navelor românești de către flota Uniunii Sovietice, nave restituite ulterior, parțial, în urma înțelegerii între guvernele României și U. R. S. S. În anii 1946-1947, structurii de comandă a Marinei Militare, ca de altfel întregii Armate române, i s-a impus o serie de reorganizări menite să o adapteze condițiilor de pace, dar și pe fundalul presiunilor politice și militare la care au fost supuse autoritățile de la București de către sovietici. Cu toate acestea, conducerea Forțelor Maritime Militare a continuat să susțină marina militară ca armă de elită în cadrul Armatei României și să participe la garantarea suveranității și integrității teritoriale a țării.
Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost reconstituită Flotila de Dunăre, denumită din 1959 Brigada Fluvială. În anul 1962 a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradițiilor Diviziei de Mare, mare unitate care fusese desființată la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.
În perioada 1965-1989, Comandamentul Marinei Militare a pregătit, a susținut și a coordonat dezvoltarea accentuată a marinei militare în conformitate cu politica internă și externă a României, precum și cu doctrina de apărare a țării în vigoare în acea perioadă. O serie de nave militare maritime construite în șantierele navale românești, la sfârșitul anilor ’70 și la începutul anilor ’80, precum escortoarele ,,Midia” și ,,Constanța”, crucișătorul ușor ,,Muntenia”, transformat în distrugător, iar ulterior în fregata ,,Mărășești”, fregatele din clasa ,,Eustațiu Sebastian”, clasificate apoi în corvete, a dimensionat capacitatea Marinei Militare, iar Comandamentul structurii a planificat și coordonat, cu deplin succes, nenumărate aplicații la standardele impuse de evoluția marinelor contemporane.
După evenimentele din decembrie 1989, Comandamentul Marinei s-a restructurat, schimbându-și denumirea în Statul Major al Forțelor Navale. A fost înființat Comandamentul Flotei Maritime, transformat apoi în Comandamentul Operațional Naval, iar ulterior în Comandamentul Flotei și Componenta Operațională Navală. La fluviu au fost înființate Comandamentul Flotilei de Dunăre și Flotila de Dunăre, transformate în Componenta Fluvială și ulterior în Serviciul Fluvial, subordonat Comandamentului Flotei.
Aderarea României la NATO, în martie 2004, a însemnat asumarea unor noi responsabilități pentru dezvoltarea unei securități durabile pe continentul european în condițiile creșterii interdependențelor, oportunităților, dar și a riscurilor la nivel global. În acest context, Forțele Navale Române au intrat într-o nouă etapă, având ca obiective principale profesionalizarea personalului și modernizarea capabilităților necesare participării sporite și eficiente la managementul crizelor, la prevenirea și combaterea terorismului internațional, precum și la acțiunile de apărare colectivă desfășurate de Grupările Navale Multinaționale.
La mulți ani celor care slujesc această armă!
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.navy.ro/cultura/muzee/mmr/istoric_mmilitara.php
