A debutat în 2007, la Teatrul Act, în spectacolul „Oleanna” de David Mamet, regizat de Andreea Vulpe, fiind absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, secția Arta Actorului, la clasa profesorului Gelu Colceag. Astăzi, Emilia Bebu dă viaţă personajului Artemisiei Gentileschi tot pe scena Teatrului Act, locul despre care spune că îi este „un fel de acasă atât profesional, cât şi personal”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, rol ce i-a adus premiul pentru Cea mai bună actriţă la New Wave Theatre International Festival 2024.
Premiul pentru Cea mai bună actriţă la New Wave Theatre International Festival, festivalul de teatru de la Reșița, pentru rolul Artemisia Gentileschi din „E adevărat, e adevărat, e adevărat”. Sunt importante premiile pentru Emilia Bebu?
Premiile îţi aduc vizibilitate, cred că sunt frumoase pentru câteva momente, atunci când le primeşti şi atât. Este bine că există aceste premii, este cumva o recunoaştere a valorii tale din partea breslei din care faci parte, dar atât.
Îţi mai aminteşti primul moment în care ai făcut cunoştinţă cu personajul Artemisiei? Ce impresie ţi-a făcut?
Îmi amintesc foarte bine momentul primei lecturi. Mi s-a părut excelentă scriitura, nu mai citisem dramaturgie povestită în structura asta, am găsit textul atât de ofertant actoriceste încât i-am răspuns imediat lui Alex: „Da, vreau sa merg cu tine în povestea asta! „. Cu personajul Artemisia am făcut „cunoştinţă” treptat, în lucru. A fost o descoperire care a luat timp.
Cum a fost să „construiesti” un personaj de o asemenea complexitate? Care a fost cea mai mare provocare în tot acest proces sau ai fost deschisă la toate indicaţiile regizorului Alexandru Mâzgăreanu, premiat, la rândul său, în cadrul aceluiaşi festival?
M-am documentat împreună cu echipa cu care am lucrat, mi-am construit un univers pe care l-am tot modificat pe parcursul celor doua luni de repetiţii, adăugând în centrul lui datele personajului meu. Am citit mult despre viaţa Artemisiei. Până la urmă fiecare rol are biblioteca lui, i-am descoperit tablourile, am studiat depoziţiile pe baza cărora a şi fost scrisă piesa. Am discutat mult cu regizorul. Este esenţial să rămâi deschis pentru orice propunere în perioada de căutare. Alex îmi recomanda filme pe care să le văd, materiale pe care să le citesc, avea o capacitate extraordinară de a ne conduce, de a ne anticipa fricile şi îndoielile faţă de anumite situaţii.
Printre multitudinea de scene complexe se numără şi o scenă nud. Este o scenă dificilă pentru tine sau ai îmbrăţisat-o ca pe ceva firesc?
Este o scenă seminud. Nu mi-a fost deloc comod când Alex a venit cu propunerea de a ma vulnerabiliza fizic. Nu am acceptat uşor, m-am răzvrătit în acea perioadă de repetiţii, am încercat să negociez cu el, dar în cele din urma m-a convins cu argumente, exemplificând prin situaţia din text de ce este necesar să se construiască în felul acesta scena. Este indispensabil acel moment în sprijinul temei tabloului „Suzana şi cei doi bătrâni”, pentru că asta face Artemisia prin lucrările ei, atrage atenţia asupra fanteziilor ce sunt proiectate asupra femeilor în lucrârile ce aparţin pictorilor bărbaţi. Dar nu este deloc comod să te simţi vulnerabil fizic, cu atât mai mult pe scena Teatrului Act, unde ai publicul la un metru-doi de tine. Am mai jucat seminud şi în alte spectacole, dar e cu totul altceva când joci pe scena Teatrului Bulandra şi cu totul altceva când ai publicul la un metru de tine.
Colaborarea cu actriţele Florentina Ţilea şi Mihaela Teleoacă, cu care împarţi scena în acest spectacolul, cum a decurs? E prima dată când lucraţi împreună?
Da, este prima dată când lucrăm împreună. Cu Florentina mai interacţionasem în cadrul a două ateliere coordonate de Andrei Şerban şi de Yuri Kordonski, cu Mihaela nu avusesem ocazia să mă întâlnesc până la momentul asta, dar ce bucurie să le descopăr în lucru. Sunt două partenere extraordinare, care mă îmbunătăţesc. Eu cred foarte tare în interdependenţa în actorie. E un mediu colaborativ, deci tu nu poţi fi bun fără dăruirea celuilalt, fără arderea celorlalţi parteneri. E ca în tenis, orice jucator de tenis îşi doreşte o partida cu Alcaraz sau cu Djokovic, pentru că asta te forţează să dai tot ce e mai bun din tine. (Am făcut comparaţia asta cu tenisul pentru ca sunt o mare fană a acestui sport.)
Putem spune că este acesta cel mai dificil rol din cariera ta, din tot ce ai interpretat până acum?
Eu cred că din orice fiintă putem construi ceva interesant. Important este să ai un text bine scris şi o echipă bună. Fiecare rol cu care m-am întânlit, şi am avut parte de roluri foarte frumoase, puţine dar foarte bune, m-a învăţat ceva, m-a lăsat cu întrebări, mi-a mai deschis un univers, mi-a antrenat nişte sinapse. Ce pot spune legat de rolul din „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” este că a fost nevoie de o abordare mult mai personală, a fost o sondare mai delicate aici.
În recenzii, spectacolului este adesea descris ca fiind unul răvăşitor, însă care desi are un subiect greu, violarea unei pictoriţe baroce, nu duce spectacorul într-o zonă dramatică, ci dimpotrivă, transmite multă forţă. Ce aduce nou spectacolul „E adevărat, e adevărat, e adevărat” pe scena teatrului românesc de reuşeşte să creeze acest efect?
În primul rând, este un spectacol fără zorzoane tradiţionale, cum suntem adesea obişnuiţi în teatru. Este proaspăt în abordare, este un spectacol viu care atinge prin modul în care este expus un subiect atât de delicat: viol, abuz sexual. Şi mai cred că este puternic prin construcţia lui viscerală.
Nu îţi este străină nici catedra de teatru. Cum ai ajuns în postura de a preda?
Mă bucur că mă întrebi asta. Întâmplarea a făcut să fie nevoie de mine în urmă cu mai bine de un an jumătate la Colegiul National de Arte „Dinu Lipatti”, acolo există sectia de Arta actorului. Aşa am ajuns faţă în faţă cu nişte liceeni dornici să transforme disciplina asta de arta actorului într-un laborator de căutare şi de sondare în cunoaştere. Ştii, noi, adulţii căutam scurtături, suntem rasişti, punem etichete rapid, încă avem mentalităţile astea toxice şi ultraortodoxe, suntem cumva stricaţi, sigur că are şi experienţa noastră profesională şi personală puterea ei, dar dacă am fi atenţi mai mult la aceşti tineri care vin din urmă, ohoo am avea multe de invăţat de la ei. Generaţiile care vin au o forţă incredibilă de asimilare, de înţelegere, au atitudini iş valori civice, sunt mult mai disponibili pentru societate, pentru a schimba ceea ce noi nu am reuşit. Pentru mine, aceşti tineri reprezintă o întâlnire esenţială în parcursul meu. Ştii, eu fac cu ei arta actorului, eu sunt în poziţia de „pedagog”, (deşi mi se pare un pic pompos să folosesc termenul ăsta), deci cumva eu sunt cea care „livrează”, daaaar de fapt nu stiu exact cine dă şi cine primeşte, pentru că eu mă simt mult mai învăţată după fiecare întâlnire pe care o am cu ei. Eu mă bucur mult că această generaţie nu ne seamănă, că nu sunt ca noi. Tinerii ăştia sunt capabili de lucruri de care eu, la vârsta lor, nu eram capabilă.
Vorbeai într-un interviu despre faptul că „pentru Artemisia Gentileschi arta, munca, devin niște resorturi ale vindecării traumelor trecutului”, pentru Emilia Bebu ce reprezintă arta?
Pentru Emilia Bebu transmiterea unui mesaj este esenţial în artă, fie ca e vorba de o idee, de o emoţie profundă sau de o întrebare. Important este ca actul artistic să modifice ceva în privitor, să emoţioneze, să nască gânduri şi cred că se aplica pentru noi toţi ceea ce am spus despre Artemisia. Cred că sunt anumite momente în viaţa noastră când meseria, arta noastră devine un resort al videcării anumitor traume. Experienţa suferinţei poate fi direcţionată în căutarile noastre artistice.
Pe tine ce te-a impresionat cel mai mult din povestea acestei pictoriţe baroce, dacă este ceva?
Mi se pare că Artemisia a fost un unicorn într-o societate cu o gândire atat de toxică şi de misogină. Forţa şi capacitatea ei de a nu lăsa toate ororile la care a fost supusă să o stăpânească. Faptul ca a îndrăznit într-o societate pe deplin patriarhală să contrazică mentalităţile vremurilor ei, demnitatea cu care a făcut-o. Mă bucură să văd oameni care îi descoperă operele după ce văd spectacolul nostru, pentru că, din pacate, a fost ţinută prea multe secole departe de cărţile de istorie a artei. Ma bucur ca e în spotlight în acest moment. Primesc multe mesaje din partea celor care au vazut spectacolul şi ulterior i-au descoperit lucrările prin diferite muzee ale lumii. Mi se trimit fotografii cu lucrările ei expuse în muzee. De curând am primit din partea unei doamne pe care am avut-o în public un filmuleţ din Oslo cu o carte pe care a descoperit-o acolo, în rezidenţa ei artistică, despre operele Artemisiei Gentileschi. Îi simt pe oameni bucuroşi că le este recognoscibilă Artemisia după spectacolul văzut la Teatrul Act.
Spectacolul a fost jucat de multe ori în ţară. De asemenea, a putut fi văzut în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu în 2023, iar în 2024 aţi fost invitaţi să-l jucaţi în cadrul New Wave Theatre International Festival. Ce vă mai doriţi pentru el?
Îmi doresc să aibă o viaţă cât mai lungă pe scena Teatrului Act, îmi doresc să-l jucăm cât mai mult timp, pentru că este necesar să punem oglinda unui mic episod din ceea ce înseamnă efectele patriarhatului. Mă bucură faptul că am fost invitaţi la multe festivaluri cu acest spectacol. Tu ai numit aici două festivaluri, dar noi am onorat invitaţiile multor altor festivaluri din ţară. Indrăznesc să spun ca mi-ar plăcea să ducem spectacolul în ţara Artemisiei.
Există ceva ce ţi-ai plăcea în mod special să ajungă la cei care vin să vă vadă la Teatrul Act şi nu numai, din tot ce se întâmplă pe scenă în acea oră şi jumătate?
Sper ca acest spectacol să aducă o contribuţie cât de mică la a schimba preconcepţii. Este un spectacol special, este o tema foarte actuală, deşi acţiunea se petrece în Italia Renaşterii şi tot ce îmi doresc este ca după spectacol publicul să-i caute tablourile fie la National Gallery, în Galeria Uffizi sau Casa Borghese sau pur şi simplu să citească despre Artemisia Gentileschi.
De ce să vină spectatorii să vadă „E adevărat, e adevărat, e adevărat” din toamnă, când se redeschide stagiunea?
Pentru că este un spectacol foarte bun. Denunţă gândirea misogină la care au fost supuse femeile de-a lungul secolelor şi nu o face tezist, nu este feminist în forma aceea militant-agresivă, este despre confruntarea acestei femei cu forţa socială a mentalităţii de tip patriarhal, este despre abuz sexual, despre viol, despre începuturile timpurii ale fenomenului #metoo, iată, teme de interes, chiar şi acum, la 400 de ani distanţă de la acest caz.
Sursa foto: Iosana Draci
Mihaela Necula
