Episodul I – Supraviețuirea prin cultură în regimul comunist
„Problema supraviețuirii a fost atât de pregnantă, încât ideea de revoltă nu era prezentă în mințile noastre. Noi am trăit o ficțiune. Noi nici nu știam pe ce lume suntem”
Rezumat: Instaurarea regimului comunist, ororile războiului, statutul de marginal în regimul comunist, persecuția politică, sistemul de învățământ
Interviu realizat de Alexandru Eduard Balaci
*
Alexandru Balaci: Bună ziua! Ne aflăm astăzi pe data de 22 iulie, la Centrul de Istorie Orală și o avem invitată pe doamna Doina Papp, critic de teatru și jurnalist. Vă mulțumim pentru că ați avut amabilitatea să ne oferiți un interviu pentru Centrul nostru de Istorie Orală.
Doina Papp: Cu mare drag și cu mare interes.
Alexandru Balaci: Unde v-ați născut și cum a fost copilăria dumneavoastră?
Doina Papp: Intâi și întâi să spun în ce an. În 1943, am 81 de ani. M-am născut în timpul războiului (n.r : Cel De-al Doilea Război Mondial), deci la bunici. Bunicii mei trăiau într-un sat din Romanați, Rusănești se chema acolo, era mama, tata era pe front, se căsătoriseră de puțin timp și se stabiliseră, tata fiind inginer de ape la Slatina, pe malul Oltului. Istoria familiei mele este foarte frământată. M-am născut într-o familie mixtă, o olteancă și un secui, care a învățat la București, la școala Anghel Saligny, care a rămas în Regat din iubire, îndrăgostit de mama și care a avut multe de suferit. Deci ei s-au căsătorit în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena. Întrucât s-a tras granița, tata a luat decizia să rămână în Regat.
Mama a fost învățătoare, a lucrat lângă Blaj. Era în primul an de învățământ la Cergău Mare. Mama a continuat să se ducă acolo pe perioada aceasta frământată, mă rog, nu cred că mi s-a transmis și mie, dar am avut și eu parte de un destin la fel de nefericit.
Părinții mei s-au căsătorit fără autorizație, din cauza legilor rasiale care n-au dat autorizație. S-au căsătorit cam pe sub mână. Erau și de religii diferite, da, mă rog, asta n-a contat. Eu am mai avut două surori gemene, dar tatăl meu a rămas să lucreze în Regat. Tata avea și un frate la Budapesta și unul care s-a sinucis în 1945, se pare că a avut o anumită activitate politică, era avocat la Cluj.
În 56, când a fost revoluția (n.r : revolutia din Ungaria), ei vorbeau. Au vorbit foarte mult la telefon și-mi-aduc aminte că tata spunea : „Curge sânge pe rigole, s-au dus cu tancurile”. Din cauza asta, tata a fost arestat în 1958 și a fost condamnat. Sunt ziare în care tatăl meu era numit dușman al poporului și a avut condamnare de 13 ani la muncă silnică, cu un proces măsluit pe care nu pot să-l deslușesc. Ei bine, în această situație în care s-a găsit familia mea. Mama era disperată… cei 13 ani s-au făcut șase, întrucât tata a fost eliberat în 1964.
Alexandru Balaci: Prin decretul de amnistie… (n.r : decretul nr. 310/1964, prin care 3467 de deținuți politici au fost eliberați).
Doina Papp: Eu și surorile mele eram în eleve în perioada asta, persecutate politic. Eu apucasem să fiu cât de cât pe o linie în școală, dar surorile mele nu erau făcute utemiste (n.r : membre ale Uniunii Tineretului Muncitor – comunist) și asta era o mare problemă. Se uitau la tine precum o oaie neagră. Mama a fost nevoită să pună divorț fictiv și eu mă prezentam peste tot cu o declarație prin care mama era singurul susținător legal, iar tata avea domiciliul necunoscut. Și uite că atâta au fost de vigilenți și comuniștii, că n-au mers mai departe cu investigația, să vadă de fapt că tata era închis. Ei bine, în condițiile astea eu am dat examen la facultate și n-am reușit. Abia în 1962 voi promova examenul de admitere. Am lucrat în acest timp. Noi o duceam foarte greu, adică trei copii și mama învățătoare, cu familia ei distrusă, inclusiv bunicii, întrucât bunicul era considerat chiabur. Unii din frații mamei au rămas cu școala neterminată din pricina statutului de „chiaburi” al bunicilor. Foarte multă lume a trăit în felul ăsta în perioada aia.
Fac o paranteză: Problema supraviețuirii a fost atât de pregnantă, încât ideea de revoltă nu era prezentă în mințile noastre. Noi am trăit o ficțiune. Noi nici nu știam pe ce nume suntem. Fusese război, veniseră bolșevicii peste noi, cu băgatîn case, cu toate.
Alexandru Balaci: Cu armata….
Doina Papp: Chiar la noi în casă stătea celebrul Anatol. Deci, în 1962 am reușit să intru la Facultatea de Filosofie și am făcut facultatea într-o perioadă de mare deschidere. 1962-1967. În perioada aia și imediat și după, la Facultatea de Filosofie am făcut, de fapt pedagogie, care era o secție mai puțin expusă. Nu era chiar promovată filosofia marxist-leninistă. Acolo am făcut și un curs de teorie și practică a presei, în anul trei și asta a fost marea mea șansă. Și m-am dus să-l fac de bună voie. Am făcut cursul cu un celebru jurnalist și teoretician H. Dona, cred că soția lui încă mai trăiește. Prin acest curs, aveam obligația să fac practică vara, în timpul ăsta și prin am ajuns prin conjuncturi foarte, ca să zic așa de destin până la urmă, să scriu pe la ziare de cultură, cum ar fi Argeșul de la Pitești, unde de altfel am și terminat ultimele două clase de liceu. Pentru că tatăl meu era arestat, mama fără posibilități, m-a luat un frate al ei și în ultimii ani de școală m-a ținut la el acolo, la Pitești, unde era și teatru, era și o școală populară de artă. Deci, am mai băgat nasul și în diverse domenii, precum teatrul, de care am început să mă îndrăgostesc, pentru că încă din școală, eu era învestită ca recitatoare.
Aveam și o memorie din care n-a mai rămas nimic. Spuneam pe dinafară versuri în limba latină pe care le scandam.
Alexandru Balaci: Ați fost obligată vreodată să rostiți lozinci sau ode patriotice?
Doina Papp: Nu, nu am fost obligată.În schimb, când eu aveam 10 ani a murit Stalin și mi-aduc aminte cum noi, copiii, am stat de gardă să păzim tabloul lui Stalin.
Alexandru Balaci: Adică ați păzit tabloul ?
Doina Papp: Da, noi pentru noi Stalin era. Habar n-aveam ce-i cu el și cum e, adică era un tabloul și noi făceam de gardă la morți. Da, noi am trăit toate astea.
Acuma sigur că în școala în care am fost eu, a făcut și închisoare un profesor, din pricina faptului că tabloul lui Stalin în timp ce trăia a fost găsit în sobă. Acest lucru s-a întâmplat dintr-o eroare, întrucât nimeni nu-și punea intenționat capul sub ghilotină. În fine, pentru că mama a fost 3 ani de zile pe tușă când a fost regimul care nu le-a dat autorizație rasială(n.r : este vorba despre decretul nr. 2.651 din 8 august 1940).
Alexandru Balaci: Dictatura militară… (n.r : regimul dictaturii militare, existent în România între 1940 si 1944)
Doina Papp: Dictatura militară. În timpul acestui regim, mama a fost exclusă din învățământ pentru că s-a căsătorit cu un militar. Aici sunt marile mele întrebări pe care trebuie să le eluucidez, pentru că atunci când tata a plecat pe front, a fost trimis într-un lagăr, mă rog, într-un campus, să zicem noi acuma, la Sărata. Eu am tot căutat pe hartă, era undeva, acum este la Chilia Nouă, deci în partea cealaltă la ucrainieni, asta și acolo erau adunați toți cei cu suspiciune, adică minoritari, și cei cu alte probleme. Așa mi-a povestit tata, că a ajuns într-un detașament de sacrificiu, detașamentul nr. 1008, primul care a plecat pe front, carne de tun, în momentul în care a început campania din Est. În fine, să revenim, am făcut facultatea cu posibilitățile care mi s-au deschis. Am făcut practică la Televiziune, la redacția Teatru, printr-un coleg, „Constantin Storiciu”, care e prin Canada și care scrie, este prozator și a fost scenarist la multe filme.
M-am dus și am făcut practică în redacția de teatru, unde am cunoscut lume, am fost trimisă în deplasări, m-am școlit în paralel cu acest domeniu și am început să fac consemnări și cronică de teatru. Când am terminat facultatea, am fost șefă de promoție la Pedagogie. Am profitat de deschiderea extraordinară și am beneficiat și de o formare în interiorul comunismului, nu-ți vine să creezi, pentru că în anii ăia s-a tradus enorm. Eram la curent cu tot ce era în Vest. S-a jucat Eugen Ionesco. Era foarte sus interesul cultural și eu am profitat din plin. Se țineau conferințe de către generația lui Petru Comărnescu, Eugen Schileru (nr. critic și eseist).
Oameni de cultură! Nu mai vorbesc de Vianu (n.r : Tudor Vianu) era profesor și că și eu am fost la cursurile lui Călinescu (n.r : George Călinescu), la Facultatea de Litere, pentru că ne duceam de colo-colo, audiam, de exemplu, conferințele de la Muzeul Zambaccian. Nina Casian ținea niște serate extraordinare de poezie și muzică, de parcă erai în miezul Parisului.
Alexandru Balaci: Ați participat, în 1962, la Festivalul internațional de Teatru din București? Deschis pentru a comemora centenarul trecerii în neființă a lui Ion Luca Caragiale.
Doina Papp: Mi-aduc aminte punctual, pentru că în 1962 eu eram abia la începutul studenției, deși în toată studenția am frecventat teatrele, pentru că nouă ne aduceau bilete prin sindicate și costau 5 lei.
* * * * *
RADOR – 30 iulie
