Luni, 27 septembrie, se împlinesc 110 ani de la moartea lui Carol I, primul rege al României, domnitor în perioada 10 mai 1866-10 mai 1881, apoi rege al ţării între 10 mai 1881 şi 27 septembrie 1914.
Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 8/20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în sudul Germaniei, fiind cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen, guvernator al provinciei Rhenania şi al prinţesei Joséphine Frederica Luise de Baden.
Crescut în Prusia, el a fost educat în spiritul idealurilor monarhice și al patriotismului. Încă de la o vârstă fragedă, Carol I a arătat un interes deosebit față de România și istoria sa.
În perioada 1856-1860 a parcurs cursurile Şcolii de cadeţi din Munster, iar în 1857, a absolvit Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin.
În anii 1862-1863, a frecventat cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn.
A urcat mai multe trepte ale ierarhiei Armatei Germaniei, în 1857 a devenit sublocotenent, apoi locotenent (1863), în Regimentul II de dragoni al gărzii prusiene şi căpitan (1866).
În 1864, a participat ca voluntar la războiul Prusiei şi Austriei împotriva Danemarcei, pentru ducatele Holstein, Schleswig şi Lauenburg.
La 10/11 februarie 1866, după abdicarea silită şi plecarea în exil a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, au apărut pericole majore, atât interne cât şi externe privind existenţa statului naţional român – mişcarea separatistă de la Iaşi (3 aprilie 1866), reprezentată de boierime, stimulată şi susţinută de diplomaţia rusă, iar în exterior, de Imperiul Otoman, Austria şi Rusia, care, din motive diferite, se pronunţau pentru separarea Principatelor Unite şi anularea Unirii de la 24 ianuarie 1859.
În acest context, tema aducerii în România a unui prinţ străin a revenit puternic în actualitate. Ţelurile erau ieşirea Principatelor de sub dominaţia Imperiului Otoman şi dobândirea independenţei.
Drept urmare, Locotenenţa Domnească (Lascăr Catargiu – reprezentant al Moldovei şi conservatorilor; generalul Nicolae Golescu – reprezentant al Ţării Româneşti şi liberalilor; colonelul Nicolae Haralambie – reprezentant al Armatei) şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe) au convocat Senatul şi Camera în şedinţă comună, care au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care, însă, a refuzat.
Apoi, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866, unde s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României.
După ce propunerea a fost acceptată, cu girul lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck, la 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o „proclamaţie către popor”, prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I.
A urmat plebiscitul, care s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârşitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României, sub numele de Carol I.
După o călătorie cu paşaport fals, pe traseul Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece) principele a sosit la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai.
Pe 10 mai 1866, însoţit de Ion C. Brătianu, a ajuns la Bucureşti, unde a fost întâmpinat, la Băneasa, de mulţimea entuziastă.
A urmat oficierea, la Mitropolie, a unei slujbe în cinstea sa şi a depus, apoi, jurământul la Adunarea Deputaţilor, fiind proclamat domn (titlu păstrat până la 26 martie 1881, când Parlamentului l-a proclamat rege): „Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, şi patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”
La 29 iunie/11 iulie 1866 a fost votată noua Constituţie a ţării, după model belgian, pe care Carol a depus, a doua zi, jurământul: „Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului roman, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Primul articol al legii fundamentale consacra denumirea ţării: „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România”.
Noua Constituţie îi conferea domnitorului cel mai important rol între factorii de decizie politică a ţării (domnul numea şi revoca miniştrii, putea dizolva Parlamentului, era şeful armatei etc.). În aceeaşi măsură, Constituţia instituia dinastia de Hohenzollern, succesiunea la tron fiind stabilită ereditar în linie directă masculină prin dreptul de primogenitură, cu menţiunea că descendenţii vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.
De asemenea, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al domnitorului Carol I, la 11/23 noiembrie 1866.
În anul 1869, domnitorul Carol I se căsătorea cu principesa Elisabeta de Wied, regina Elisabeta a României, mai târziu.
Logodna lor a avut loc la Castelul Monrepos din Neuwied, la 4/16 octombrie 1869, căsătoria având loc patru săptămâni mai târziu, la 3/15 noiembrie 1869. În ţară, la Catedrala Mitropolitană, a avut loc cununia ortodoxă, alături de alte 50 de perechi de tineri români alese din diverse ţinuturi ale ţării.
Unicul lor copil, Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1871, însă, în 1874, s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a murit.
În această situaţie, Carol I a desemnat ca moştenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.
Domnitorul Carol I şi-s stabilit drept obiective stabilitatea politică, modernizarea şi continuitatea dinastică.
Începutul domniei, nu va fi deloc simplu, acesta având de confruntat o conspiraţie republicană, cea de la 8 august 1870, de la Ploieşti, apoi antipatii pe criterii naţionale, într-o Românie francofilă, dificultatea obiectivă a adaptării sale la o cultură est-europeană, suspiciunile populaţiei faţă de un străin care nu îi cunoştea limba.
Primul său obiectiv – stabilitatea politică – a avut de suferit puternic, având în vedere că în doar 5 ani – între iulie 1866 şi martie 1871 – au avut loc nu mai puţin de 10 schimbări de guverne şi 30 de remanieri ministeriale, iar corpurile legiuitoare au fost dizolvate de şase ori. E de la sine înţeles că domnitorul a avut dese tentative de abdicare. Mai mereu, însă, cancelarul prusac Bismarck l-a sfătuit să rămână pentru că momentul ales nu era, niciodată în acest răstimp – prielnic.
A urmat apelul lui Carol I către conservatori, care i-au dat un guvern condus de Lascăr Catargiu, care, între anii 1871-1876, a repus ordinea în viaţa politică a României.
A urmat, la 9/21 mai 1877, proclamarea independenţei României faţă de Imperiul otoman, proclamată de către Parlament şi obţinută pe câmpul de luptă, în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în care domnitorul Carol I a obţinut păstrarea individualităţii şi unităţii de comandă a trupelor române şi a primit comanda trupelor ruso-române de la Plevna.
Mai apoi, independenţa României a fost recunoscută la Congresul de pace la Berlin (iunie-iulie 1878), unde a participat şi o delegaţie reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, fapt condiţionat, printre altele, de acceptarea cedării sudului Basarabiei către Rusia, România urmând să primească Delta Dunării, Dobrogea şi Insula Şerpilor.
În 10/22 mai 1877, Carol I a instituit prima decoraţie românească – Ordinul Naţional „Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român. Ordinul Naţional „Coroana României” a fost înfiinţat la 14 martie 1881, iar Ordinul „Carol I” a fost înfiinţat la 10 mai 1906.
La 14/26 martie 1881, România a fost proclamată regat, iar domnitorul Carol I (Alteţă Regală din 1878), a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881, după 15 ani de domnie.
Un fapt inedit: Coroana regelui a fost confecţionată din oţelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur.
Consiliul de Miniştri sublinia, în raportul său: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”.
La 18/30 octombrie 1883, Carol I şi guvernul condus de Ion C. Brătianu au încheiat, , la Viena, un tratat politico-militar cu Austro-Ungaria, la care au aderat Germania (în aceeaşi zi) şi Italia (3/15 mai 1888). Actul a prezentat o importanţă excepţională pentru evoluţia statală a ţării, findcă a reprezentat, printre altele, ieşirea României din izolarea politică, evitarea posibilităţii unei înţelegeri între Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa, obţinerea unei garanţii de securitate împotriva planurilor hegemonice ale Rusiei, consolidarea poziţiilor României şi a dinastiei de Hohenzollern în Europa de Sud-Est, considerate de Germania şi Austro-Ungaria ca un factor de stabilitate în această parte a Europei, nu în ultimul rând, avantaje economice pe piaţa Europei Centrale.
Tratatul a activat până la 14/27 august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.
A urmat o nouă perioadă dificilă a domniei lui Carol I, care avea ca priorităţi organizarea şi înzestrarea armatei, întărirea sistemului de apărare – concretizată prin construirea centurii întărite a Bucureştilor şi a liniei defensive fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi – , precum şi de dezvoltarea economică – materializată prin crearea unei întinse reţele de căi ferate, podul peste Dunăre la Cernavodă, portul maritim Constanţa, navigaţia fluvială şi maritimă etc.
În legătură cu dezvoltarea economică a ţării în perioada domniei lui Carol I, în 1867, a fost introdus sistemul monetar naţional, în anul 1870 au fost bătute primele monede de aur, argint şi aramă, odată cu înfiinţarea Monetăriei Statului, la 17/29 aprilie 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, iar la 1 decembrie 1882, a fost deschisă Bursa din Bucureşti.
Mai târziu, la 8 iunie 1897, a fost aşezată piatra de temelie a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie”, în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Palatul va fi inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
Carol I a fost o personalitate care a sprijinit, în egală măsură, arta, literatura şi ştiinţa. Astfel, la 15 septembrie 1867, domnitorul Carol I a devenit membru de onoare al Societăţii Academice Române, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600.000 de lei.
La 11 mai 1868 a fost înfiinţată Societatea Filarmonică Română. Viaţa universitară de la Bucureşti şi Iaşi a înregistrat progrese remarcabile. Au fost inaugurate, pe rând, Palatul Universităţii din Bucureşti (14 dec. 1869), Palatul Universităţii din Iaşi (21 nov. 1897) şi Teatrul Naţional din Iaşi (1 dec. 1896). La 25 august 1883, a avut loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia.
În 1891, Carol I a pus bazele Fundaţiei Universitare „Regele Carol I”, în prezent Biblioteca Centrală Universitară „Regele Carol I”, al cărei edificiu a fost inaugurat în martie 1895.
Participarea Armatei române la cel de-Al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913) s-a încheiat cu Tratatul de pace de la Bucureşti, potrivit căruia României îi revenea partea din sudul Drobrogei (judeţele Durostor cu reşedinţa la Silistra, şi Caliacra cu reşedinţa la Bazargic, reprezentând Cadrilaterul, cu o suprafaţă de 7.726 km pătraţi şi o populaţie de 378.027 de locuitori) până la linia Turk-Smil-Ekrene. Prin urmare, a avut loc o deteriorare accelerată a raporturilor României cu Puterile Centrale şi, în acest context, o apropiere de Franţa, Rusia şi Marea Britanie, membre ale Triplei Înţelegeri (Antanta).
Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la 15/28 iulie 1914 şi a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale, indicând tratatul semnat în 1883. În aceste împrejurări, regele Carol I a convocat, la Castelul Peleş, la 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană, pronunţându-se pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Dar cei prezenţi s-au pronunţat pentru neutralitate, afirmând că tratatul încheiat în 1883 avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată, ori, aceasta atacase Serbia, astfel încât România nu era obligată să intervină. În faţa acestei situaţii, regele Carol I a conchis: „constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului dumneavoastră”.
Carol I a murit la Sinaia, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica episcopală, unde, după doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi soţia sa, regina Elisabeta (17/29 decembrie 1843-18 februarie 1916).
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii cu un rol determinant în evoluţia ţării noastre.
Istoricii, precum şi oamenii politici ai timpului său şi ai istoriei ulterioare, arată că, suveranul Carol I şi-a îndeplinit obligaţiile cu conştiinciozitatea şi rigoarea caracteristice spiritului prusac, cu un remarcabil simţ al datoriei, rolul său în edificarea României moderne fiind unul considerabil. Relevantă în acest sens este şi caracterizarea politicianului liberal Ion G. Duca, în portretul făcut regelui în amintirile sale politice: „Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. […] Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale, […] într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai”.
