Interviu realizat de Alexandru Eduard Balaci
Cuvinte cheie: UNESCO, călușul, diplomație culturală, negociere, diplomație multilaterală
Scurtă introducere în tematică : Ce reprezintă ritualul „călușului” ?
– Călușul face parte si din moștenirea culturală a romanilor (vlahilor) din Bulgaria și Serbia. Ritualul își are originea probabil în riturile precreștine de purificare și fertilitate care foloseau simbolul calului, un animal venerat ca întruparea soarelui.
Numele ritualului vine, de altfel, la Căluş, gura de lemn a căpăstrului calului. Ritualul Călușului constă dintr-un set de jocuri, parodii, cântece și dansuri. Este interpretat de dansatorii Căluşari, acompaniaţi de doi violonişti şi un acordeonist. Tinerii au fost inițiați în ritual de un vataf (maestru) care moșteneste el însuși cunoștințele despre descântece (puteri magice) și pașii de dans de la predecesorii săi. Purtând pălării colorate, cămăși brodate și pantaloni împodobiți cu clopoței, călușarii interpretează dansuri complexe care combină ștampilarea picioarelor, clinchetul călcâielor, săriturile și balansarea picioarelor. Potrivit tradiției, grupuri de Călușari, despre care se crede că au puteri magice de vindecare, mergeau din casă în casă, cântând, dansând și promițând sătenilor sănătate și prosperitate.
Martor al diversității culturale a României, ritualul Călușului este foarte apreciat în festivalurile folclorice, precum Concursul Național Caracal din regiunea Olt, devenind un adevărat simbol național. Călușarii continuă astăzi să se întâlnească în Duminica Rusaliilor evidentiindu-se prin priceperea lor coregrafică și muzicală.
Cum este pus în „scenă” actul artistic
Ceată formată din 7-9 sau 11 căluşari şi un mut colindă uliţele satului şi joacă în curţile localnicilor ce îi răsplătesc cu mâncare şi vin. Costumele căluşarilor sunt albe, împodobite cu beţe colorate, batiste cusute în casă, pălăriile au mărgele şi panglici colorate. Cea mai importantă recuzită a căluşarilor este steagul, o prăjină lungă de 4-5 m, în vârful căreia se leagă plante (usturoi, pelin) şi un prosop cusut, în care se pune sare. Steagul se poartă de călușari tot timpul jocului).
A.B: Astăzi ne aflăm la Centrul de Istorie Orală, alături de domnul profesor și diplomat, Dumitru Preda, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu referitor la demersurile de introducere în patrimoniul UNESCO a „Călușului”.
D.P: Mă bucur că putem să reluăm o serie de idei, privind activitatea desfăşurată la UNESCO între 2002 şi 2007.
A.B: Astăzi, 16 noiembrie 2024, este ziua UNESCO în România (n.r: conform legii 160/2013). Totodată, recent în octombrie 2024 a fost marcată prima ediţie a Zilei internaţionale a Patrimoniului Cultural Imaterial (PCI).
Cum a început demersul de introducere în Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO a „Călușului”, proclamat original în 2005?
D.P: Da, a fost o bătălie destul de dură. În momentul când eu am fost numit delegat permanent adjunct al României pe lângă UNESCO, în 2002, avusesem în mână dosarul Călușului, în calitatea mea de director al Arhivelor Diplomatice (MAE). Așa că am venit într-o bună măsură informat, dar ceea ce lipsea a fost experiența de a ști cum trebuie să lucrez în interiorul UNESCO, cum să realizezi un proiect, de la o simplă aplicație, la un proiect de natură să aducă o imagine sporită României și valorilor românești. Și spuneam, m-am lovit la scurt timp de o situație neplăcută, „dosarul Călușul” fusese respins înainte de sosirea mea și mi se sugerase chiar să renunț la acest dosar și să încerc cu alte proiecte.
Am fost implicat în activitatea de definitivare a legislației în domeniul Patrimoniului Cultural Imaterial (n.r : totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor, abilităţilor – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora – pe care comunităţile, grupurile sau, după caz, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural: Legea 26/2008). Am avut șansa să lucrez cu oameni cu experiență în acest domeniu și nu mi-a fost deloc rușine să mă duc și să obțin date și modalități de abordare a lucrurilor pentru reluarea acestui dosar.
A.B: Care a fost strategia pe care ați utilizat-o ?
D.P: Pornind de la o strategie și anume: „Călușul este o formă de exprimare multi-seculară a unui mod de viață, a unor trăiri, a unor reacții față de mama natură, o filosofie a vieții ancestrale exprimată cu o notă de bucurie a vieții pe care o trăim și care e unică”.
Prin intermediul acestei strategii am reuşit să conving pe câțiva din responsabilii sectorului de patrimoniu, de diverse naționalități, care mi-au spus „hai să încercăm să reluăm acest dosar!”. Am comunicat la scurt timp la București această decizie. Am primit un sprijin serios din partea celui care prezida Comisia Română de UNESCO, profesorul Alexandru Mironov, dar și din partea altor colegi, de la Direcţia Cultură a MAE. Și atunci m-am pus la treabă și am avut o mică echipă în jurul meu cu simpatii pentru România. Această echipă era formată din persoane din Columbia și Spania. Menţionez acest lucru fără nicio idee că peste aproape 10 ani aveam să fiu desemnat ambasador într-o țară hispanică, în Cuba (2011-2016).
Ei erau mult mai tineri decât mine, dar activau în domeniu de ceva vreme și de aceea nu m-am sfiit să-i rog să mă sfătuiască, să mă învețe cum să realizez această aplicație, conform standardelor UNESCO. În munca aceasta de promovare trebuie să ai răbdare și perseverenţă pentru a asimila cât mai mult şi cât mai bine. Aproape un an și jumătate m-am străduit prin lectura atentă, prin schimburi de idei inclusiv cu alţi colegi şi diplomaţi, cu funcţionari români din aparatul organizaţiei (amintesc aici sprijinul doamnei Anca Dumitrescu). Pentru a da răspunsuri cât mai diverse și bine argumentate, am refăcut dosarul care a dus și la creșterea numărului de pagini, ilustraţii, bibliografie. Încrezător, am depus, astfel, dosarul – repet – la mai bine de un an distanță.
Menţionez un amănunt important: ne aflam în faza de elaborare şi adoptare a primei Convenţii pentru salvgardarea patrimoniului mondial imaterial de Conferinţa Generală a UNESCO (sesiunea 32 din toamna anului 2003). Cu acest prilej s-a subliniat interdependenţa profundă între patrimoniul cultural şi natural şi patrimoniul imaterial, rolul inestimabil al patrimoniului cultural imaterial ca factor de apropiere şi înţelegere între oameni, necesitatea adoptării unei legislaţii specializate, care să stimuleze cooperarea internaţională. Pe aceste baze se instituia un Comitet interguvernamental (format iniţial din reprezentanţii ai 18, ulterior 24 de State-Părţi) ; de asemenea, erau stabilité criterii precise pentru înscrierea obiectivelor reprezentative propuse (tradiţii şi expresii orale, practici sociale-ritualuri, arta spectacolului, etc). M-am aflat la un început de drum, cu destul de multe necunoscute şi mai ales cu multe aşteptări, din partea tuturor.
A.B: Care era/este procedura de aprobare ?
D.P: Dosarul a fost depus la Comitetul Patrimoniului Mondial (World Heritage), iar după ce am primit aviz pozitiv, am înaintat dosarul către de organele de conducere din UNESCO. După ce am primit alt aviz pozitiv, am depus dosarul la biroul Conferinței Generale UNESCO. Acest organism este foarte important, alături de Consiliul Executiv, care e organul permanent între cele două sesiuni (n.r : Conferința UNESCO este formată din Secretariat General și Comitetul Executiv. Procedura de funcționare presupune : La fiecare doi ani, Conferința Generală atribuie sarcini specifice Consiliului Executiv. De asemenea Secretariatul este ramura executivă a organizației. Se compune din directorul general și personalul desemnat de acesta. Personalul este împărțit în categorii de servicii profesionale și servicii generale. Aproximativ 700 de membri ai personalului lucrează în cele 53 de birouri externe ale UNESCO din întreaga lume).
D.P: În momentul în care mi s-a transmis aprobarea pentru intrarea dosarului în patrimoniul UNESCO, am avut o satisfacție față de munca pe care am desfășurat-o. N-am contribuit doar eu, ci am lucrat cu acești tineri de până în 35 de ani, care au fost aproape de mine și de țara mea.
Am luat legătura la scurtă vreme după aprobarea „dosarului Călușul” cu un ansamblu din Oltenia și am reușit astfel să aduc pe scena mare a UNESCO, în prezenţa a peste 2 000 de participanți la eveniment, în frunte cu Directorul General Koïchiro Matsuura și soția sa, un ansamblu autentic care a performat ritualul Călușului în fața spectatorilor. Această demonstrație autentică a presupus o pregătire temeinică, de la îmbrăcăminte, la podoabe, la modul de a performa Călușul. Astfel, acesta a fost primul element de cultură imaterială românească înscris în Lista patrimoniului mondial material, izbândă care constituie o reală satisfacție personală.
Au trecut două decenii de atunci, între timp putem observa că România a avut și alte reușite care generează mândrie, precum Doina (n.r : Doina a fost înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO în 2009). Sunt mândru să spun că eu „am deschis portița” și am arătat că avem valori care merită să fie cunoscute.
A.B: În ce au constat demersurile de promovare ?
D.P: Am elaborat broșuri și am atras artiștii populari din Oltenia. Nu pot aici să nu amintesc pe regretatul om de cultură şi actor Visi Ghencea, cel care a coordonat şi condus acei minunaţi căluşari din zona Slatinei. Acesta era un lider al autorităților culturale și un îndrăgostit de arta populară. Din păcate, el a trecut la cele veșnice la vârsta de 59 de ani (2009), mult prea tânăr. Împreună am colaborat foarte bine și el m-a ajutat să descopăr și alte forme de expresie ale artei populare românești.
În momentul în care am încheiat mandatul la UNESCO (decembrie 2007), am primit multe scrisori din partea personalităţilor, şefi de misiune, cu care am colaborat direct şi foarte strâns. Iată, de exemplu, ce scria într-o scrisoare ce mi-a fost adresată de Dr Mohammed Bedjaoui, fostul Ministru de Externe al Algeriei (n.r.: 2005-2007; ambasador şi delegat permanent pe lângă UNESCO, 1971-1979; membru al Consiliului Executiv UNESCO, 2001-2005, președinte al Grupului de experți pentru elaborarea Convenţiei pentru salvgardarea Patrimoniului mondial imaterial, 2001-2005): „UNESCO şi comunitatea internaţională vă datorează gratitudine pentru activitatea Dv perseverentă, niciodată dezminţită, pentru apărarea, prin acest patrimoniu, a identităţii naţionale a popoarelor şi diversitatea culturală a națiunilor”.
Tot Domnia-sa, alături de marele român care a fost Alexandru Danielopol, m-a încurajat să înscriu Centenarul primului zbor cu un aparat mai greu decât aerul, zbor al lui Traian Vuia, în calendarul aniversărilor UNESCO. Astfel, după demersuri insistente, în 2006 am sărbătorit „Anul Internaţional Traian Vuia”. (n.r : document nr. 171 EX/36/2005, privind introducerea aniversărilor internaționale. În timpul întrunirii de la Paris, din 17 martie 2005, pe ordinea de zi a ședinței UNESCO au fost introduse trei propunerii din partea României: Centenarul primului zbor al lui Traian Vuia, , comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuși, în 2007 și aniversarea a 100 de ani de nașterea lui Grigore Moisi, tot în 2007. Cele trei propuneri au trecut.)
A.B: Cât de importantă a fost pentru Dumneavoastră pregătirea în domeniul istoriei ?
D.P: Alături de pregătirea temeinică în domeniul istoriei este necesară și stăpânirea artei de a negocia. Este o calitate care ar trebui să primeze în dialogul purtat cu diferiţi parteneri pentru a susține un proiect sau altul din partea țării pe care o reprezinți. Dacă nu ai flerul de a derula discuţiile, dublat de voința de a reuși, nu vei putea duce demersul tău până la capăt. Din această cauză am afirmat că în cei cei aproape doi ani în care am pregătit dosarul pentru a fi aprobat, am făcut și drumuri în București și n-am ezitat să mă duc înapoi în timp, în arhive, să am discuții cu specialiști care lucraseră în domeniu.
Pe urmă, am purtat un dialog mult mai extins cu statele din aria hispanică, de unde am vrut să aflu cum au promovat ei elementele naționale de cultură, ce au folosit din tradiția istorică și cum au reușit să particularizeze propriile proiecte. Am ținut cont că proiectul pe care îl promovam era diferit în mare măsură, întrucât era românesc, însă am căutat în același timp să am o extindere a viziunii pe întreg spațiul emisferei, de la nord la sud, pentru a vedea cum era marcată o diferențiere a tradițiilor statale, în ciuda întrepătrunderii culturilor, între vecini, între oameni. Să nu uităm faptul că poporul român e născut de o parte și de alta a Dunării și au existat elemente culturale diferite ale popoarelor din regiune care s-au întrepătruns.
A.B: Existau elemente culturale împrumutate din raporturile cu popoarele vecine care au fost adoptate în interiorul fondului cultural popular?
D.P. Aduc în discuție raportul strămoșilor noștri cu natura, cu credințele, să nu uităm, noi am avut un Zamolxe, n-am avut pleiade de lei (n.r : din mitologia greacă. Pleiadele au fost însoțitoarele lui Artemis. Există diferite raporturi de percepție asupra existenței lor) și mai ales transpunerea lor la nivelul populației de la sate. Era firesc să dăm această amprentă specifică în argumentația pe care am susținut-o ca să câștigăm acest loc în patrimoniul mondial material.
A.B: Cum trebuie să fie promovat satul românesc pentru a fi cunoscut?
D.P: Promovarea satului românesc trebuie să fie realizată permanent, prin stimularea curiozității, cu ajutorul portului popular, al modului de exprimare, prin care construiești inclusiv o legendă. Trebuie să transmiți faptul că există diferențe culturale, care sunt acceptate și există o diversitate culturală. Nu trebuie să transmiți ideea că dacă un român din Maramureș se întâlnește cu cel de la malul mării, se înțeleg perfect, fără a exista diferențe, întrucât transmiți ideea că este liniară și lipsită de elemente unice cultura națională.
Cultura română are această calitate de unitate, cu particularități, dar care nu se diferențiază cum putem observa în alte țări mult mai întinse ca teritoriu. În acest caz este nevoie de o permanentă introducere, reintroducere a elementelor definitorii ale acestei culturi în conștiințele partenerilor tăi. UNESCO e formată din aproape, sunt aproape 200 de țări. Ce înseamnă acest lucru, gândiți-vă că anul are 365 de zile. Cu unele țări ai contacte mult mai directe și mai dese, sunt vecinii tăi, cu alte țări mai rar sau chiar deloc.
D.P : Rolul unui diplomat la UNESCO este de a menține și a dezvolta aceste contacte, iar cultura și formele ei de manifestare sunt elemente care te apropie. Atunci când urci la etajul șase, unde este cabinetul Directorului General, te întâmpină un culoar destul de lung. Pe acest culoar se află un vas din cultura materială milenară Cucuteni, care provine din România. Toți care merg pentru o întâlnire cu înaltul lider observă această formidabilă expresie artistică a unui trecut milenar al pământului românesc. E bine când se fac asemenea donații, dar e și mai bine când acestea sunt puse în valoare.
Fac o paranteză aici: când l-am aniversat pe Constantin Brâncuși în 2007, am dublat activitatea cu o expoziție de artă religioasă care a fost deschisă la Biserica Română din Paris. La vernisare am invitat pe colegii mei de la UNESCO să vadă această expoziție de icoane, deschisă timp de peste două săptămâni. Scopul a fost de a expune și o altă formă a sufletului românesc. Pentru că este o expresie materială a unei credințe şi a unor trăiri profunde ale unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie (I.L. Caragiale); un neam care s-a născut aici pe teritoriul străvechii Dacia. Iar cunoaşterea lui înseamnă să oferi argumente ale dăinuirii sale, ale rezistenţei. Limba română nu este o limbă de circulație internațională, deși sunetul limbii române ne apropie de multe alte neamuri latine. Ea este, după cum subliniază Mihai Eminescu însăși floarea sufletului etnic al românimii.
A.B : În acest caz, cât de importantă este comunicarea ?
D.P : Comunicarea este extraordinar de importantă, sub diverse forme, precum comunicare orală sau comunicarea culturală, în scris sau alte forme. Când am reprezentat România la UNESCO, am fost ales în câteva rânduri în calitate de vicepreședinte al Comitetului de sediu. Aveam o sală de lucru, de reuniuni, nu departe de biroul meu, în care îmi aduceam mereu aminte de acest extraordinar negociator, om de cultură și diplomat de rară finețe, Valentin Lipatti (n.r.: Fratele celebrului muzician Dinu Lipatti. Diplomat cu pregătire filologică. Din 1964 încadrat în MAE. Între 1965-1971 reprezintă România la UNESCO, iar ulterior conduce în două rânduri Direcţia Culturală din MAE 1972-1973 și 1978-1980).
D.P : Iată, ne găseam într-un dialog continuu cu oameni în cadrul UNESCO. Un alt element, muzica românească, reprezintă un mijloc de dialog, pentru că muzica e o transpunere extraordinară a sufletului.
A.B: Prin intermediul sunetului..
D.P: A sunetului și a exprimării instrumentelor. De exemplu, naiul este un străvechi instrument care transpune aceste stări în sunete inconfundabile. Dimensiunea culturală a muncii unui diplomat vine să adauge plusvaloare acțiunii politice și nu numai plusvaloare, ci și eficiență, care este elementul important. Experiența de aproape 5 ani jumătate la UNESCO pentru mine a fost extraordinară, iar munca într-o instituție multilaterală, cea a Națiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, îți conferă poate mai mare încredere în ceea ce faci. De aceea, am militat pentru trimiterea tinerilor diplomați români nu doar în misiuni bilaterale, ci și la organisme internaționale multilaterale, pentru că sunt adevărate lecții de viață. Îți oferă o anume disciplină în ceea ce privește pregătirea ta, care te îmbogăţeşte prin diverse modalități de înțelegere a felului cum trebuie să promovezi proiecte generoase, cum trebuie să negociezi, cum să realizezi că, în final, ai reușit. Pentru că aceasta e misiunea ta de diplomat. Un diplomat nu are întotdeauna mijloacele şi capacitatea de a aduce o reușită țării sale, fiind vorba de mulți alți factori; însă el trebuie măcar să manifeste voința de a străbate obstacole şi să încerce a obţine rezultate chiar parţiale.
Succesul tău este determinat de mulți factori, precum cunoașterea tipologiilor umane, cunoașterea istoriei, a culturii ţării tale şi a partenerilor, a modului în care, de exemplu, un asiatic, un latin, un nord-american, sau un african, aleg să se exprime. Este important să identifici oamenii, de la ambasadori şi miniștri până la funcționarii UNESCO, organizaţie care formează o incredibilă armată, alcătuită din reprezentanţi ai multor ţări membre. Trebuie să cultivi relația cu toţi aceştia în ideea de a te sprijini, de a te îndruma, de a te direcționa atunci când vrei să realizezi cu succès un proiect. Munca e complexă, cere răbdare, dar mi-a oferit enorm de multe satisfacții.
A.B: A fost dificilă atragerea unui sprijin din partea partenerilor, pentru a include dosarele în patrimoniul UNESCO ?
D.P: În primul rând mi-am propus un obiectiv foarte clar pe care trebuia să-l obțin : recunoașterea Călușului. Nu aveam niciun element în cultura materială în lista care era în curs de fabricare, vedeam, în schimb cum alții obțineau a aprobările și avizele necesare. Înscrierea Călușului a fost și ambiția mea personală, nu promovez un proiect doar de dragul trecerii timpului, implicarea într-un proiect de mari proporții înseamnă un mod de gândire și de exprimare a unei istorii, în cazul nostru, milenare.
D.P : În al doilea rând, am intuit pe baza experienței mele didactice, la acea dată de peste două decenii, cum să-i abordez pe interlocutorii mei mai tineri. Datorită acestui lucru, am început să acord încredere acelor persoane, bine pregătite şi care manifestă energia de a se implica într-un proiect cu care nu au neapărat legătură directă.
Poate și asta e o satisfacție majoră pe care am avut-o. Diplomatul trebuie să aibă răbdare, să asculte, să învețe, să nu se creadă că le știe pe toate. Mai ales că eu nu știam modalitățile de conlucrare. Aici avusesem câteva discuții cu oameni care lucraseră la UNESCO, citisem din documente, rapoarte, dar munca de zi cu zi, câteodată, de dimineață până spre seară, de a te informa, de a vedea ce trebuie să adaugi, cum trebuie redactate datele în documente, cum trebuie elaborat un proiect, ce trebuie să accentuez, ce elemente să aduci în ecuația care să aibă o finalizare.
De aceea spun, munca a fost dificilă, nu interacțiunea cu partenerii. Din fericire, a fost o șansă să găsesc acei tineri, dar și sprijin în conducerea Patrimoniului pentru demersurile unui român. Am găsit multă prietenie și asta se datora unor sentimente, raporturi, între vechi diplomați români care fuseseră la UNESCO și unii din oamenii care încă lucrau la UNESCO, ce aveau simpatie reală, non-formală față de România, dispuși să-mi dea o mână de ajutor. Am fost fericit că m-am bucurat de încredere și de sprijin, indiferent că ne-am cunoscut atunci prima oară sau respectivii avuseseră contacte, unele îndepărtate în timp, cu România. Iar în momentul când a fost organizat spectacolul cu acea trupă autentică de călușari din Oltenia noastră, spre plăcuta mea surpriză în marea sală a Organizaţiei am avut în jur de 2 000 de oameni prezenți. În diverse momente ei s-au ridicat în picioare și au aplaudat pe artiștii noștri. Pentru un diplomat, o mai mare satisfacție nu există decât această reacție publică spontană. Nimeni nu i-a obligat să vină să vadă, dar care au venit, au înțeles mesajul transmis.
A.B: Moștenirea pe care România a avut-o în relațiile bilaterale cu țările membre UNESCO a contat în demersul de înscriere al Călușului în patrimoniul mondial.
D.P: Relațiile interumane sunt foarte importante, și dacă n-ai avut prea multe, să zicem. Contează modul în care tu te străduiești să vorbești direct, să dai prin propria ta activitate încredere că poți să fii un partener valabil. Pentru că, dacă partenerul tău nu mai are încredere în tine de la început, te tratează cu o anumită distanțare, fără să aibă elemente obiective, iar atunci rezultatele nu pot fi decât modeste, nu spun negative. Noi am reușit prin perseverență, prin demonstrarea unor capacități de construcție, că doar așa putem să înaintăm.
D.P: Am rămas cu o lecție de viață de la UNESCO, care nu poate fi comparată cu nicio altă misiune care am avut-o, inclusiv în calitate de ambasador, care a fost bazată pe relație bilaterale. Aici am avut un cadru multilateral stimulatoriu, cu reprezentanţi de pe atâtea continente ale Terrei, fiecare cu particularităţi de exprimare şi de lucru, cu interese proprii, dar şi cu aspiraţii care s-au dovedit comune.
Unii erau diplomați de carieră, alții erau proeminente personalităţi culturale. Într-o primă fază, trebuia să-i tratez pe toți exact cum eram și eu tratat, fără a avea legătură cu dosarul Călușului, deoarece trebuia să cunosc cine sunt, cu cine vorbesc, cu cine pot colabora, dacă au afinități, realizări în domeniul care nu era de interes pentru România. UNESCO, repet, a fost pentru mine o mare școală, nu numai diplomatică, ci și de viață.
A.B: Vă mulțumim pentru aceste mărturii ce vor rămâne scrise și pentru generațiile viitoare.
Opinii despre activitatea lui Dumitru PREDA la UNESCO
Ambasador Olabiyi B.J. Yai, preşedintele Consiliului Executiv UNESCO (2007-2009):
„Este dificil să întâlnim în zilele noastre la UNESCO un diplomat care să fie aşa de uşor aprobat şi acceptat în toate cele şase grupuri ale UNESCO. Domnul Preda este tipul diplomatului intelectual de care UNESCO are atâta nevoie în acest stadiu al istoriei sale şi noi nu putem decât să mulţumim Guvernului român pentru că ne-a dat o bijuterie aşa de preţioasă”.
Dr Moosa Bin Jafaar Bin Hassan, ambasador, preşedintele celei de-a 33-a sesiuni a Conferinţei Generale UNESCO:
„Prin realizările sale la UNESCO, Dumitru Preda a demonstrat leadership, fiabilitate (dependability) şi dedicaţie”.
Dr Aziza Bennani, ambasador Maroc, fost preşedinte al Consiliului Executiv UNESCO:
„Dr. Dumitru Preda … şi-a îndeplinit întotdeauna sarcinile ce i-au fost incredinţate cu multă seriozitate şi eficacitate, cum a fost cazul, de exemplu, în calitatea sa de trezorier al Grupului Francofon sau de coordonator al Grupului său electoral cu celelalte Grupuri. […] Persoana afabilă, plină de căldură şi de o mare curtuoazie, el a reuşit să câştige simpatia şi stima reprezentanţilor statelor membre ale UNESCO, ca şi a responsabililor Secretariatului”.
Ambasador Andras Lakatos, Ungaria:
„Munca sa dăruită în timpul preşedinţiei României a Grupului II Electoral din a doua parte a anului 2007 este în mod deosebit remarcabilă. Succesul regiunii noastre în multe domenii se datorează într-o mare măsura meritului D-lui Preda. El a pregătit cu eficienţă şi abilitate intrarea României ca membru al Consiliului Executiv în 2009-2011”.
Ambasador Mohammed Bedjaoui, fost Ministru de Stat, ministru al Afacerilor Externe al Algeriei:
„UNESCO şi comunitatea internaţională vă datorează gratitudine pentru activitatea Dv. perseverentă, niciodată dezminţită, pentru apărarea, prin acest patrimoniu, a identităţii naţionale a popoarelor şi diversitatea culturală a naţiunilor”.
Ambasador Yolande Bike, preşedinte al Grupului African:
„Am apreciat, în mod deosebit, simţul Dv al contactului uman, spiritul Dv de deschidere şi mai ales marile calităţi de diplomat şi de om de cultură”.
Prof. Dr Giuseppe Tritto, Italia, preşedinte World Academy of Biomedical Technologies (WABT):
„Dr D. Preda este un om de o mare cultură umanistică, cu o viziune pozitivă asupra viitorului omenirii, este un om al păcii şi al progresului”.
Mons. Francesco Follo, Observator permanent al Sf. Scaun pe lângă UNESCO:
„Cu un simț politic profund, o mare inteligenţă şi o fină cunoaştere a persoanelor, el a ştiut să gestioneze mai ales dosarele relative la Patrimoniul material şi imaterial, cultura şi drepturile omului”.
Ambasador Bernardino Osio, Italia, Secretarul General al Uniunii Latine:
„Intelectual fin, Profesorul Preda a contribuit în mod special, în cadrul UNESCO, la elaborarea şi adoptarea Convenţiei privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor culturale, precum şi a Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului imaterial mondial”.
Bibliografie suplimentară
Despre Căluș
https://ich.unesco.org/en/RL/clu-ritual-00090
https://www.cnr-unesco.ro/ro/activitate/ritualul-calusarului-si-al-doinei
Rezoluțiile UNESCO privind zilele internaționale
Traian Vuia și Constantin Brâncuși,
2006-https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000138912
2005-https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000142825
2005-https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000142311
Flyer de prezentare
Ghibu, Ion, Le Calus: trésor universel, Editura Fundației UNiversitatea pentru Toți, București, 2002- https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000230623?posInSet=2&queryId=e3090800-4314-49f9-a280-ee2da27cf2cd
Discursul Directorului General UNESCO Koïchiro Matsuura
Discours de M. Koïchiro Matsuura, Directeur général de l’UNESCO à l’occasion du vernissage de l’exposition de peinture et dessins de Viorel Marginean, La Roumanie à vol d’oiseau; UNESCO, 23 juin 2006- https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000146342?posInSet=3&queryId=e3090800-4314-49f9-a280-ee2da27cf2cd
