Cu aproximativ 60.000 până la 70.000 de ani în urmă, a avut loc un eveniment major în istoria umanității: o parte din populația Homo sapiens a părăsit Africa. Acest episod a marcat începutul unui val de migrații care a modelat cursul evoluției noastre. Totuşi, în pofida importanței acestei perioade, rămân multe zone gri cu privire la soarta acestor primi oameni. Datorită unei combinații unice de dovezi, oamenii de știință au reușit recent să facă lumină asupra unora dintre aceste puzzle-uri. Tot mai multe dovezi sugerează că colonizarea Eurasiei de către Homo sapiens nu a fost un proces liniar. Descoperirile fosile și arheologice susțin într-adevăr ideea că mai multe migrații au avut loc în afara Africii, extinzându-se de la sfârșitul Pleistocenului mijlociu până la Pleistocenul superior. Aceste migrații au lăsat și în genomul neandertalienilor urme care mărturisesc încrucișările care au avut loc când aceşti oameni au ajuns în Eurasia.
Migrațiile timpurii au fost probabil însoțite de contracții și dispariții ale populației, dar un val mai târziu, între aproximativ 70.000 și 60.000 de ani în urmă, ar fi dus în cele din urmă la colonizarea cu succes a Eurasiei de către strămoșii tuturor non-africanilor moderni. Colonizarea stabilă și pe scară largă a Eurasiei pare să fi avut loc în urmă cu aproximativ 45.000 de ani, rezultată din expansiunile multiple ale populației asociate cu diferite progrese tehnologice în fabricarea uneltelor din piatră.
Astfel, observăm un interval de aproximativ 20.000 de ani între ieșirea din Africa a lui Homo sapiens (acum aproximativ 70.000 până la 60.000 de ani) și colonizarea stabilă a Eurasiei de Vest și de Est (acum aproximativ 70.000 până la 60.000 de ani în urmă). Cu toate acestea, detaliile despre locația geografică și caracteristicile genetice ale acestei populații rămân puțin cunoscute. În lucrările recente, cercetătorii au combinat dovezi genetice și modele paleoecologice pentru a deduce locația geografică care a servit drept centru pentru specia noastră în fazele timpurii ale colonizării Eurasiei. Se pare că populațiile din Podișul Persan poartă o componentă de ascendență care se potrivește îndeaproape cu populația care s-a stabilit în hub-ul din afara Africii. Datorită datelor paleoclimatice, cercetătorii au construit și modele ecologice care arată că platoul persan era într-adevăr potrivit pentru ocupare. Situată la est de Munții Zagros în Iranul modern, precum și în Afganistan și Pakistan, regiunea era înconjurată de Marea Caspică, Golful Persic și Marea Mediterană, făcând-o o locație ideală pentru dezvoltarea umană. Regiunea ar fi putut într-adevăr să găzduiască o populație mai mare decât alte părți ale Asiei de Vest, întărind astfel această afirmație. În plus, poziția sa geografică strategică a făcut-o un punct de plecare ideal pentru valuri succesive de migrații. Dacă ar fi să crezare acestor studii, platoul persan ar fi servit apoi drept casă strămoșilor noștri timp de aproximativ 20.000 de ani, oferind un refugiu și un loc de dezvoltare înainte de dispersarea lor în Eurasia și nu numai. Mediile de tranziție, precum Podișul Persan, nu sunt singurele care au jucat un rol crucial în migrația umană: se crede că și alte regiuni strategice din Asia de Vest și Centrală, de exemplu, au servit drept puncte de trecere și refugiu. Aceste spații au oferit resurse și habitate diversificate, propice înființării temporare a unor mici grupuri umane. În plus, au facilitat adaptarea primilor Homo sapiens la climele variate pe care le-au întâlnit în cucerirea Eurasiei, jucând astfel un rol fundamental în extinderea treptată și supraviețuirea lor în medii noi.
Studiul a fost publicat în revista „Nature Communications”. (www.sciencepost.fr – 13 noiembrie)/rcostea
RADOR RADIO ROMÂNIA (15 noiembrie)
