Strigătele de împerechere ale păunului regal străpung liniştea senină a unei dimineţi de sfârşit de aprilie. Sunt mulţi copaci înfloriţi, miroase a verde crud şi a viaţă. Oradea este capitala verde a României. Sau, cel puţin, aşa se autodefineşte.
Sunt multe afişe lipite pe zidurile Gradinii Zoologice din Oradea. Animale mari. Păsări. Şi afişe cu nume de oameni. Peste 50. Sunt aceia dintre noi care au ales să adopte un animal sălbatic, „părinţii adoptivi”, care sâmbătă, 25 aprilie, se întâlneau la grădină să îşi vadă puiuţii.Chiar aşa!? Cum ar fi să adopţi un leu? Sau poate un tigru?
Radu se strecoară cu agilitatea unei feline printre barierele de la intrare şi îmi întinde o mână caldă şi fermă. Radu Aştilean trăieşte de la cinci ani în grădina zoologică – tatăl lui era administrator şi apoi l-a convins să vină să îl ajute. Ştie ca nimeni altul toate ungherele grădinii zoologice ce se întinde pe aproape 8 hectare şi toate cele 150 de specii de animale şi păsări care trăiesc aici. Strigă animalele pe nume şi ele vin bucuroase în întâmpinarea lui – poate nu credeaţi, dar, iată, personajele unor filme din copilăria noastră chiar pot exista în realitate.
Tot vorbind, ajungem la cuşca lupilor. Vin să se gudure ca nişte dulăi mari. „Nu te lăsa păcălită”, avetizează Radu. „E suficient să mă întorc şi mă vor ataca”. Aşa a şi fost. Animalele sălbatice trebuie tratate cu respect. E normal şi bine ca acestea să îşi păstreze instinctele.
Terry vine alergând spre gardul electric ce îl desparte de alee. E un urs brun, superb, care provine din grădina zoologică de la Târgovişte. Doar am impresia sau când l-a văzut pe Radu ochii i s-au luminat de bucurie?
Ajungem la cuşca leilor. Radu se emoţionează brusc. „E Ţuţu”, îmi spune el, arătându-mi un leu ce ne priveşte atent. Pe Ţuţu l-a crescut Radu, cu biberonul. La fel ca alte animale, în captivitate, Ţuţu a fost abandonat la naştere de mama lui. A fost crescut atent, un bebeluş. Din 3 în 3 ore primea lapte de vacă amestecat cu zeamă de orez şi gălbenuş de ou. După masă, Ţuţu era masat pe burtică atent, cu apă călduţă. Pe când era cât o mascotă, Ţuţu a ieşit pentru prima dată pe aleile grădinii. Totul era nou pentru el. L-au atras caii şi, curios, a încercat să îi descopere. „Nu a fost o experienţă prea plăcută pentru bietul Ţuţu”, spune Radu, zâmbind. Caii au început să fornăie şi să lovească, iar Ţuţu a ieşit în viteză din ţarc. Naşul leului a fost Radu – şi tot el i-a ales şi perechea, pe Frida, o leoaică frumoasă şi agilă, care are şi calitatea că nu este rudă de sânge cu Ţuţu. La Oradea au fost crescuţi 18 lei, din 3 familii. 13 lei se află acum într-o grădină zoologică privată din Marea Britanie şi alţi 3 lei într-o rezervaţie din Africa de Sud. Radu se uită adeseori pe internet pentru a-i vedea pe leii plecaţi departe.Sunt un fel de rude de sânge cărora se vede cât de mult le duce dorul.
În timp ce depănăm poveşti, Ţuţu nu ne scapă din ochi. Când Radu vorbeşte cu el clipeşte, ca un motan mare. Plecăm şi Ţuţu ne urmează. Mi se pare impresionant şi incredibil în acelaşi timp. Ţuţu e uriaş.
Spre ieşire, trecem printr-un tunel de sticlă. O labă uriaşă cade greu pe geamul securizat din dreapta noastră. Este Yuri, un tigru nebunatic sosit de puţin timp de la o gradină zoologică din Ungaria. Vrea să comunice cu Radu, se lipeşte de geam, se învârte, cască, vrea să fie alintat pe frunte. Este copleşitor să vezi un tigru imens atât de aproape de tine. De vizavi ne pândesc două perechi de ochi de pume. Farid şi Navir sunt cocoţaţi pe o laviţă uriaşă şi tocmai încercau să îşi facă somnul de frumuseţe. Puţin mai departe ne întâlnim şi cu Felicia, o maimuţică macac energică şi veselă care ţine neapărat să intrăm cu ea în cuşcă pentru a ne arăta jucăriile ei.
Păunul se aude din nou. Strigă. Îşi aşteaptă nerăbdător perechea. E soare şi miros de flori.
Mă despart cu greu de Radu şi de poveştile lui. Chiar aşa! De ce să nu adoptăm un leu?
Reporter: Carmen Ionescu
