Iriși
Îmi amintesc,
În timp ce pașii mi-s purtați prin viață,
Îmi amintesc atât de bine,
Încât parcă nu mai știu nimic.
Îmi amintesc blândețea și frumusețea irișilor,
Ce frumos mi-au zâmbit…
O!…, și ce haini pot să fie..
Sufletul mi-e plin de ei.
Acea nuanță ce mi se-mbibă în efemera ființă,
Strălucirea îmi orbește inima care capitulează,
Mă pătrunde din lateral, din față…
Ar spune multe, de-ar putea vorbi
Să mă rezum, oare, la a-i privi?
Dar cu ce, cu ce?
Retina mi-a fost arsă de pastelul lor,
Soarele a devenit companionul preferat,
O lumină stranie m-a acaparat,
Iar eu sunt prinsă între ei,
Mă împing în față și în spate,
Mă învârt în fel și chip,
Dansez în cerc,
Ca un titirez,
Prind un moment de luciditate,
Și…uite-i acolo, irișii aceia!
Dar de ce se fărăma petalele,
Curg tulpinile și îmi plânge sufletul?
De ce, de ce, de ce?
Peste osemintele irișilor s-a depus o pătură întunecată, de praf…..
În zadar încearcă retinele să-i aducă la viață cu apa pură, nevinovată….
Gata…
S-au dus,
Iar Soarele a apus….
Pastel
Numai sufletele triste înțeleg apa cea pură,
Numai sufletele triste sunt pătrunse de-acea ură,
Numai sufletele-ncercate simt când sunt spulberate,
Numai sufletele chinuite simt când sunt iubite.
Mă arde limba, încercând să găsesc ceva,
orice, absolut orice,
Că să arate cât de mult te iubesc..
Auzi bine…te iubesc, te iubesc,
de o mie de ori, te iubesc!
Mi-ai potcovit inima cu speranță,
Lângă tine am deslușit culori aprinse,
pe care nu le mai pot vedea cu alții..
Am reușit să văd capătul unui tunel
În care am bântuit ani de zile, necontenit,
Piatra s-a transformat în fulgi,
Ale mele sentimente ți-au devenit slugi,
Totul și nimic au capitulat,
Iar sufletul mi-a zâmbit neîncetat.
Ochii tăi,
ei sunt ghizii preferați
ce mă poartă în cosmos,
galaxii,
zburdam printre stele,
alergam pe Saturn, pe Marte,
Știi, mi se pare straniu cum
firul vieții mi-a fost înnodat
de privirea pe care mi-ai aruncat-o….
Mi-ai cules treptat fiecare particula de singurătate și de tristețe,
Mi-ai învățat inima tot ce putea să-nvețe,
Ai lipit-o ore-n sir cu lipici și aracet,
Ai readus la viață lumina cea de veghe,
iar eu am crezut pentru prima dată
în suflete pereche.
