La data de 6 mai, Orson Wells ar fi împlinit 100 de ani. Din păcate ne-a plecat la doar 70, pe 10 octombrie 1985, lăsând în urmă 12 filme, multe proiecte (pelicule realizate doar pe jumătate, simple scenarii şi o mulţime de datorii). O ironie a sorţii. Pentru că cel puţin în teorie, lucrurile ar fi trebuit să meargă mult mai bine pentru copilul minune din Kenosha, care înainte de majorat devenise deja un actor de teatru consacrat, iar în 1941, la doar 20 de ani, a regizat şi a interpretat prima sa capodoperă, filmul „Cetăţeanul Kane”.
Începând cu sfârșitul anilor șaizeci , monstrul sacru al cinematigrafiei americane şi-a petrecut ultimii 20 de ani de viaţă vânând himere, producători și proiecte nerealizate și irealizabile, jucând în reclame și participând la toate showurile de televiziune în care era invitat.
În practică, viaţa sa de regizor a durat din 1941 până în 1968, perioadă în care a realizat filmele: „Cetăţeanul Kane”, „Povestea imortală”. „Splendoarea Ambersonilor”, „Stigmatul răului”, „Procesul”, „Străinul”, „Doamna din Shanghai”, „Macbeth”, etc..
Biografii săi susţin că după „Cetăţanul Kane”, Welles a devenit nepopular în Hollywood. Autor cu mult înainte de nașterea conceptului filmului de autor, Wells nu putea fi înlănţuit în schemele rigide al fabricii de bani numite Hollywood, care l-a respins, obligându-l să caute gloria şi banii în Europa şi în restul lumii.. O etichetă pe care Wells o detesta şi de care a încercat în zadar să scape.
Şi-ar fi dorit să fie un artist popular: „Shakespeare a fost un artist popular. Dickens a fost un artist popular. Şi eu aş dori să fiu un artist popular, numai că nu sunt. Semăn mai mult cu Céline, care scrie cărţi despre cărțile pe care nimeni nu le citeşte„. Nu se regăsea nici în „politica autorilor”, adoptată de Franţa anilor ’50, care susţinea că nu există opere ci autori: „Nu sunt de acord cu asta, eu unul cred că există doar operele”. Pentru că „nu există cultură cinematografică, ci doar o sumedenie de filme” .
Pe de altă parte, politica autorilor suferea de pe urma mediului academic, iar Welles ura Academia : „Cred că este de datoria artistului să facă tot posibilul pentru a evita să fie acceptat de către academicieni ”
Wells obişnuia să spună că a vrut „să folosească camera de luat vederi ca pe un instrument poetic” , pentru ca apoi să-şi însoţească fraza pompoasă cu un un râs la fel de răsunător, adăugând că acest tip de declaraţii erau compuse special pentru festivalurile cinematografice europene.
Artist, nu autor. Un artizan care nu aspira la gloria academică. Regizor popular şi nu obiectul retrospectivelor, eseurilor, criticilor sau omagierilor. Asta ar fi vrut să fie Wells, numai că mai întâi intoleranţa sa faţă de mecanismele hollywoodiene, iar apoi prea multele lecturi i-au construit faima de artist blestemat, de cheltuitor de bugete şi de colecţionar al operelor neterminate. Imaginea unei persoane „autodistructive”, „predestinată la înfrângere „, care atâta timp cât a fost în viaţă i-a distrus cariera de regizor şi care a continuat să-l însoţească şi după moarte. Jean Cocteau a spus despre el: „Wells este un pierdevară activ, un nebun înțelept , și o singurătate înconjurată de umanitate”.
Articol de Carlo Faricciotti
IL GIORNALE (Italia), 6 mai
Traducerea: Cătălina Păunel
