Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.
(episod 4)
Facultatea de Istorie: amintiri plăcute sau cu gust amar
„În toamna anului 1948, deci în vremea când s-a operat reforma învăţământului, ca urmare a acesteia, Facultatea de Istorie a fost unită cu Facultatea de Geografie. […] Trebuie să atrag luarea aminte că în acea vreme numărul profesorilor de „gardă veche” cum se spune, se subţiase. Se subţiase încă începând cu anul 1946-47, ca urmare a arestărilor, a pensionărilor forţate.
Totuşi în galeria profesorilor din cadrul Facultăţii de Istorie din anii aceia figurau oameni de mare prestigiu ştiinţific şi moral. Vreau să citez numele chiar al decanului, Gheorghe Ştefan, al profesorului Pippidi, profesor de epigrafie greacă, al lui Nestor, spcialistul nostru cel mai bun în materie de preistorie, al dascălilor care se îndeletniceau cu evul mediu, profesorul Andrei Oţetea, profesorul Berza, o minte luminată, era un senior în cinul profesorilor de la Facultatea de Istorie. Ca să nu mai vorbesc de domnul profesor Elian, titularul [de atunci al] Catedrei de bizantinologie. […]
Seminariile, ca şi cursurile, se ţineau în aripa facultăţii dinspre Edgar Quinet, aripa nouă, aceea care s-a construit mai târziu, locul unde fusese vechea Facultate de Istorie, fusese distrus, partea aceea a clădirii, în timpul bombardamentelor, mi se pare chiar ca urmare a bombardamentelor făcute de germani pe data de 24 august, atunci când a fost distrusă şi „Cartea Românească”, blocul „Cartea Românească”, acolo unde se află astăzi, pe Calea Victoriei, „Romarta Copiilor”.
Vizavi – fac o paranteză – pe trotuarul dinspre Casa Centrală a Armatei, am asistat cu fiinţa mea, cu ochii mei, cu urechile mele, la o scenă de care-mi aduc aminte cu multă plăcere, consumată în toamna anului 1943. Eram tânăr adjutant la aviaţie […] şi eram într-o permisiune, într-o după-amiază a lunii septembrie, şi aud la un moment dat nişte aplauze. Când colo, erau adresate Majestăţii Sale regele Mihai I care, însoţit de un aghiotant, într-o maşină deschisă, se oprise la stopul de pe Calea Victoriei – era, de altfel, singurul stop din centrul Bucureştiului… ṣi nici nu-mi aduc aminte dacă mai exista un alt stop în Bucureşti. Şi, ca un amănunt pitoresc, stopul acesta era manevrat manual de către un poliţai care era surdo-mut, dar avea o agerime în privire, încât nu-i scăpa absolut nimic! Şi sigur, rotindu-şi capul cu viteza maşinăriei electronice, a văzut în diagonală maşina regală, care nu era însoţită absolut de nici o altă maşină, stând la stop. A salutat şi i-a dat drumul regelui, care a făcut imediat la dreapta şi a luat-o pe Bulevardul Elisabeta, astăzi Mihail Kogălniceanu. Şi nu am găsit absolut sub nici o formă această scenă ca ieşită din comun decât târziu de tot, în vremurile când alaiurile prezidenţiale opreau circulaţia pe lungimi de zeci de metri sau sute de metri! Şi-am închis paranteza…
Vreau să spun următorul lucru: de Facultatea de Istorie mă leagă, sigur că da, şi amintiri plăcute, foarte plăcute, dar şi amintiri care-mi lasă un gust oarecum ciudat, amar. Alături de aceşti profesori se aflau o seamă întreagă, o liotă întreagă de oameni care n-aveau ce căuta în această facultate, care fuseseră introduşi în cinul universitar în toamna anului 1948. Din respect pentru facultate în sine şi pentru ceea ce înseamnă şi însemna universitatea la noi în ţară, n-am să citez nici un nume. Dar pot să spun că am asistat la scene care păreau cel puţin ciudate dacă nu de-a dreptul abracadabrante… […] Roiau în dreapta şi stânga cu fel de fel de lucruri „de-ale lui Stalin”, se dezlănţuise explozia aceea, mă rog, a marxism-leninismului, a operelor „marilor genii” – iartă-mi pleonasmul! – Engels, Stalin, Lenin, Marx… Dintr-o dată fusese politizată absolut tot ceea ce se numea istorie.”
Era vremea angajamentelor…
„În peisajul acesta al vieţii universitare, cu o viteză uluitoare s-au produs schimbările, încât şedeam câteodată şi mă întrebam: cum este posibil ca un om, în anul 1948, înainte de reforma învăţământului, să gândească în tiparele nelimitate ale unei libertăţi intelectuale şi acum totul să se desfăşoare pe canevasul unui control, unui auto-control teribil de eficace în ceea ce priveşte contorsionarea conştiinţei umane!
Mi-aduc aminte cu oarecare jenă şi cu tristeţe că unul dintre 
colegii de la Geografie, la o şedinţă publică şi-a luat angajamentul… era vremea angajamentelor, unul se angaja să se aboneze la ziarul Scânteia, altul se angaja să ţină nu ştiu ce conferinţe la sate, iar unul îşi luase angajamentul – era în anul I – să devină profesor universitar! Ei bine, a devenit profesor universitar, deşi din punctul meu de vedere nu avea atributele sau potenţele necesare unui viitor dascăl universitar. Şi acest coleg al cărui nume, fireşte, nu pot să-l devoalez, la un moment dat, după ce a ajuns profesor – şi încă unul cunoscut nu atât prin activitatea lui didactică, cât mai ales prin „putinţele” lui politice – a ţinut o conferinţă la Casa Universităţii din spatele Facultăţii de Drept, undeva lângă Opera actuală, „Grigore Preoteasa” – sau nu ştiu cum s-a numit mai târziu – şi între altele, el ca geograf, s-a adresat în felul următor auditoriului: „Ştiţi că crivăţul ăsta nu a fost doar aşa, un vânt prea aspru; numai burghezia, moşierimea l-a făcut aspru pentru că venea dinspre răsărit…” Deci se consemnau şi lucruri din acestea hilare în esenţa lor, dar… ascunzând în carapacea strâmtă, în închisoarea strâmtă a cuvintelor din limba de lemn, explozia tragică din viitorul apropiat. Că, pe urmă, în câţiva ani de zile, totul s-a bulversat în aşa manieră, încât nimeni nu mai înţelegea nimic. […]
Se întâmplau lucruri de-a dreptul hilare. Profesorul Pippidi venise… el nu era un credincios, un religios, […] dar la lecţiile lui a venit odată cu o Biblie ca să ne prezinte nouă faptele istorice din Biblie, nu ca să facă profetism creştinesc în facultate. Ei bine, a fost reclamat, cazul lui judecat, dar nu îndrăzniseră ei atuncea – asta se întâmpla prin 1951-52 – să se lege direct de el… Profesorii erau profesori. Învăţământul nu mai era însă învăţământ. Învăţământul vechi îşi încheiase existenţa atunci, în toamna anului 1948.”
