Secolul XX văzut de un arheolog (VI)

Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…

Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.

(episod 6)

Bursier al Academiei

„Eu am avut şansa ca încă din toamna lui 1950 să fiu bursier al Academiei, deci am fost un „privilegiat”, dacă pot spune aşa, al acestui regim…

            Eram eu bursier al Academiei, împreună cu cineva de la Facultatea de latină, de Limbi clasice şi era plătit un profesor pentru epigrafie greacă şi unul pentru epigrafie latină, ca să ţină cursul cu noi pentru a ne pregăti în domeniul acesta. Deci am avut şi o bursă care de fapt era reprezentată de o leafă de cercetător, că şi lucram ca student ca să acopăr această leafă, dar un lucru aşa, banal, adunam fişe pentru Muzeul Naţional de Antichităţi. Datorită acestui fapt eu am rămas la Muzeul Naţional de Antichităţi, deşi fusesem numit asistent. Am fost asitent juma’ de zi, de dimineaţă şi până la prânz şi pe urmă m-am retras la viitorul Institut de Arheologie… […]

Bursierii Academiei se alegeau după criteriul dosarului şi al părinţilor, numai că nu era cazul meu. Gheorghe Ştefan, decanul Facultăţii de Istorie şi şeful şantierului arheologic Dinogeţia, acest om foarte cumsecade în felul lui, care n-a făcut însă în viaţa lui un bine cuiva – în sensul material al cuvântului -, mie mi-a făcut cel mai mare bine: eu, fiind în vara lui 1950 pe şantierul Dinogeţia, a pus ochii pe mine. Şi atunci el, cu autoritatea pe care o avea, s-a dus la Academie şi a spus: „Eu îl propun pe Petre Diaconu” – era cuvântul unui decan de facultate, mă rog. Din punct de vedere politic nu puteam, sigur, să aspir la aşa ceva: nu eram nici utecist, chiar la data aceea soţia mea era arestată dar nimeni nu ştia, era în puşcărie… Fireşte, eu, din punct de vedere material, al stării sociale, contam ca un om foarte sărac, pentru că noi eram refugiaţi şi nu aveam nimica aicea, adică aveam şi avantajul acesta. Încolo, însă, îi alegeau după criteriile acestea, nu după putinţele intelectuale… trebuia să fii fiu de colectivist – şi ăştia erau foarte rari! – sau fiu de muncitor, ceea ce era mai des întâlnit în facultate. Încolo… sau chiar după aspect: dacă erai îmbrăcat mai bine, stârneai oarecare bănuială… se schimbase totul dintr-odată!

            Dar vreau să spun că mă duceam foarte des la Muzeul Naţional de Antichităţi, pentru că eu îmi câştigam o simbrie de-acolo, în calitatea mea de bursier al Academiei. Făceam şi nişte fişe. Bursa nu era bursă, era o leafă, de-asta vechimea mea în muncă începe de-atunci. În al doilea rând, lecţiile le ţineam acolo, dar… vreau să spun că mă duceam des, că ascultam şi comunicările care se ţineau. Am rămas cu o impresie foarte frumoasă despre comunicările lui Vulpe, ale lui Sauciuc-Săveanu, ale lui Romulus Vuia la etnografie. Aveam o Secţie de etnografie foarte puternică, cel mai mare etnograf din ţara noastră, Romulus Vuia, era la Institutul de Arheologie [care] începe de-abia din 1956 să se numească Institutul de Arheologie. Acolo era şi Romulus Vulcănescu, mitologul nostru, cel mai bun specialist în mitologie al ţării noastre… erau mulṭi. […] Şi rectorul universităţii atunci era Balmuş, care era în acelaşi timp şi directorul Muzeului Naţional de Antichităţi…”

Când auzim de partid, să ne facem mici-mici de tot…

„Balmuş este [personajul] Panait Sufleţel din romanul Scrinul negru sau Bietul Ioanid, fricosul acela cu părul alb, piticul, mă rog, clasicistul care ştia la perfecţie limba greacă… care a înnebunit de frică, la un moment dat. Ei bine, l-am văzut eu cu ochii mei când, la un moment dat, vroind să ne exemplifice prin mimă şi prin pantonimă ce înseamnă partidul, a făcut gestul ăsta, spunând: “Când auzim de partid, să ne facem mici-mici-mici de tot…” şi intra pe sub acest birou. […]

            Trăiau foarte mult sub presiunea, ca să spun aşa, a securităţii. Mi-aduc aminte cu multă… suferinţă în suflet şi oarecum cu autobiciuire, că [atunci] nu mi-am dat seama ce se întâmplă… Într-o după-masă ploioasă, duminica, în anul 1954, luna iunie, când eu eram ofiţer de serviciu. […] Ei bine, aveam un muzeu, cum îl avem şi-acuma şi sus şi jos ṣi în toată dimineaţa aceea nimeni n-a venit. Ploua afară, nu cu găleata, dar ploua ca toamna, în plină vară. Şi în muzeul acela, lângă sobă, era unul cu pălărie pe cap, un rebegit. Zic, un vizitator care, mă rog, din cauza ploii şi-a găsit adăpostul aici. Şi la un moment dat văd că dispare Mogoşanu, mi-a spus: „Plec…” – ṣi-am rămas eu cu ăla. Dar nici ăla n-a mai stat mult şi-a plecat. A doua zi am auzit că Mogoşanu a fost arestat. Acel „cineva” era un securist, care avea misiunea să-l supravegheze pe Mogoşanu… Târziu de tot – că Mogoşanu a stat, deci, 10 ani de zile în puşcărie – în ’64, când a ieşit, mi-a spus ce s-a-ntâmplat: „Măi, zice, eu nu mi-am dat seama că ăla mă urmăreşte pe mine, dar la un moment dat m-a-ntrebat: îl cunoaşteţi pe Mogoşanu?…” Ca să vezi, că şi ei erau bătuţi în cap: îl trimiţi pe unul să-l urmărească şi nu-i arăţi poza!… […]

            Altă dată, am venit la Bucureşti de la Dinogeţia, în vara lui ’52, şi-mi spune directorul adjunct: „Spune-i lui Gheorghe Ştefan – ajunese şi Gheorghe Ştefan directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, după Balmuş – că ieri l-au ridicat pe Vladimir Dumitrescu de la Traian – Traian e o localitate din judeţul Neamṭ – l-au ridicat, l-au arestat.”  Deci se întâmplau lucruri de soiul acesta în chip frecvent şi în lumea noastră, a arheologilor. Mulţi dintre ei au stat în puşcărie. […]

Acestea erau vremurile şi trebuiau îndurate ca atare. Nu-mi aduc aminte niciodată, însă, ca vreunul dintre profesori, elevii lui Pârvan, oricât nu se suportau între ei unii cu ceilalţi, să fi recurs la gesturi din acestea disperate, ca să se „toarne” unul pe celălalt. Dacă s-a-ntâmplat, nu ştiu… Este adevărat, acuma, că poate că gesturi de soiul acesta dacă se făceau, se făceau în lumea lor, noi eram prea mici, prea tineri ca să fim implicaţi în astfel de treburi…

Este bine se reţină că, în anumite situaţii, ajunsesem la saturaţie atunci când era vorba de marxism-leninism. Se ajunsese până acolo încât te obligau să înveţi pe dinafară, adică te examina cu cartea, nu trebuia să sari un cuvânt din Marxismul în lingvistică sau Marxismul şi problemele economice, lucrarea lui Stalin. Această nebunie însă s-a accentuat mai ales în ultimele şase luni din viaţa lui Stalin. Şi a fost aşa, ca o mană cerească, moartea lui Stalin, la 4 martie 1953…”