Scriitor, istoric şi critic literar, Alexandru Săndulescu a fost întotdeauna preocupat de „literatura subiectivă”, cum numea Tudor Vianu proza memorialistică, diaristică şi epistolară. S-a născut la 13 iunie 1929 în satul Pleşeşti de lângă Râmnicu Sărat. Tatăl său, învăţătorul Anton Săndulescu, a participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost 13 ani deţinut politic, în vremea comunismului. Fiul ṣi-a făcut studiile la Liceul Regele Ferdinand I din Râmnicu Sărat şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, apoi a fost trimis la Şcoala de literatură care pregătea redactori pentru presa comunistă. A avut un fel de „dublă repartiţie”: cea de la universitate, ca profesor, în satul sălăjean Bobota, iar cea de la Şcoala de literatură, ca redactor, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, aşa încât cinci ani a fost redactor la E.S.P.L.A., până în 1958 când a fost dat afară: se aflase că tatăl său era în închisoare. Devenise însă deja cunoscut datorită volumului de monografie documentară George Topârceanu, care îi deschisese drumul către Uniunea Scriitorilor. A fost şomer până în 1963 când fostul său profesor de la facultate, scriitorul şi criticul George Călinescu, l-a ajutat să intre ca cercetător la institutul pe care îl conducea, Institutul de Teorie Literară şi Folclor. Scrierile sale sunt numeroase şi atestă preocupări diverse.
În Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii se află un amplu interviu acordat de prozatorul Al. Săndulescu; este o mărturie-document despre epoci trecute – România Mare, stalinismul, deschiderea anilor ’60, comunismul naţionalist – văzute din perspectiva scriitorului.
„[Aveam] patima lecturii, îmi lăsam lecţiile la alte obiecte unde abia aveam note de trecere… nu era coleg al meu din clasă, să fi citit cât am citit eu! Şi-mi spunea acuma unul dintre colegii mei: „Dicu şedea şi studia, mă, şi noi băteam cârciumile!…„
Aveam cercuri: cerc de română, cerc de franceză, cerc de latină. Eram bun în primul rând la română şi bun la latină. Adică, primul meu mentor a fost profesoul de latină, căruia i-am arătat primele poezii. Şi în cursul superior de liceu, cum se spunea atuncea, orele de română şi de latină erau o plăcere! Adică plăcerea de care vorbeam în legătură cu lectura, am simţit-o în acele ore […].
Am intrat la facultate. Ai să zici: „Dom’le, fiu de chiabur, tata arestat…„, că eu dădeam bacalaureatul şi tata era în puşcărie, dar nu se ştia… […] Un profesor al meu din Râmnic, care-mi fusese şi diriginte şi care, închipuie-ţi, plecase din Râmnic pentru că deja îl urmărea Securitatea – scrisese o carte care se numea Transnistria noastră, îmi pare rău că nu mai am cartea aia! – vine la Bucureşti – era un tip foarte deştept, cultivat, informat, la mai multe decât geografie – directorul unei şcoli; […] mă duc la el şi-i spun: „Dom’ profesor, uitaţi în ce situaţie sunt, dacă mă puteţi ajuta…„ Zice „Nu te pot ajuta decât în felul următor: te angajez pedagog„. Aaa, bun!… m-a angajat pedagog, duc certificatul că sunt angajat în câmpul muncii, la facultate. Şi s-au desfiinţat posturile de pedagogi după două săptămâni, dar eu dădusem certificatul. Aşa se face că eu am ajuns student şi am rămas student până la terminarea facultăţii şi până târziu, când am fost dat afară de la editură.
Am reuşit cu certificatul de pedagog să intru la facultate. Când am văzut câtă politică comunistă se face, vai de mine, marxism-leninism, limbă rusă, economie politică, teorie literară care de fapt era tot marxism-leninism! Phiii! Peste ce-am dat eu!… Literatura avea două specialităţi, în schimb astea politice erau vreo patru. Şi cele mai multe, lingvistică. Mie lingvistica nu-mi plăcuse, dar pentru moment m-am hotărât să fac lingvistică, care era mai ferită de nebunia ideologică! Am făcut un vocabular regional de la mine din sat, cutare, însă nu `rimam`!
Până la urmă am rămas la [secţia] română-franceză. Franceză care pe urmă, după doi ani, a fost înlocuită cu rusa, norocul meu că am avut profesori foarte buni! Chiar şi la lingvistică, l-am avut pe Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan. Şi regret şi azi că totuşi n-am făcut lingvistica, pentru că mi-ar fi plăcut să fac filologia romanică pe care o făcea Iorgu Iordan. Dar am avut şi la literatură doi mari profesori: George Călinescu şi Tudor Vianu. E adevărat că i-am avut câte un an, nu doi; dar ei au însemnat cât restul! Încolo, nişte bolşevici, nişte dogmatici, proletcultişti, cum vrei să le spui mai rău şi mai rău, asta a fost facultatea… Eu, din punct de vedere al istoriei literare, în afară de cei doi profesori, sunt într-un fel un autodidact. Unde am făcut pregătire efectivă, a fost la lingvistică unde erau profesori foarte buni şi unde, mă rog… numai că nu mă trăgea aţa pentru asta.
Ei, dar au fost pentru mine şi mari ghinioane, şi mari noroace! Faptul că citisem mai mult decât alţii, faptul că m-am remarcat şi-n facultate: în anul III am fost premiant pe universitate! Deci, eram un băiat silitor cum se zice… Că începusem să şi scriu. Nu ştiu dacă atuncea am publicat ceva, dar mă remarcaseră şi ăştia, şi proletcultiştii ăştia dogmaticii ăştia, Vitner, mă rog, alţii care şi-au revenit pe parcurs, Crohmălniceanu, Paul Cornea, ăştia au devenit oameni ca lumea, dar după ce a murit tovarăşul Stalin, încă bine după aia […].
George Călinescu, Dumnezeu să-l odihnească, nu numai pe mine m-a ajutat, dar vorbesc de mine acuma. Un coleg şi prieten al meu, Teodor Vârgolici, îmi spune: . Călinescu era practic inabordabil! Adică era un tip foarte ciudat de fel, adică cu o umoare instabilă, cu el nu prea puteai dialoga, rar se întâmpla chestia asta. Până la urmă, în februarie ’63, mă primeşte. Mă duc la el, îi spun: „Dom’ profesor, am fost studentul dumneavoastră…, că vă admir, că nu ştiu mai ce, v-am citit cărţile, am învăţat pe ele, sunt în situaţia asta, nu că n-am ce mânca, dar nu am un serviciu din motivul cutare…„ „Depune-ţi dosarul la institut…„ A dat dispoziţie secretarului de la institut – era concurs, eu mă înscriam la un concurs, deci unde puteau să vină mai mulţi – i-a dat dispoziţii secretarului să nu mai primească nici un dosar, punând fel de fel de condiţii: să fi publicat nu ştiu câte cărţi, în nu ştiu ce epocă, nu şiu mai ce, cutare… Trebuia să am şi avizul cadrelor de la Academie. Şi acest aviz al cadrelor nu venea, cadrele nu spuneau nici da, nici nu – dar nu era avizul cadrelor! Exista probabil o dispoziţie, o posibilitate ca acest aviz al cadrelor putea fi înlocuit cu recomandarea a cinci academicieni şi se anula chestia cu cadrele, care nu spuneau nu, dar nici da. Şi-am primit recomandare de la cinci academicieni: primul era Călinescu, al doilea era 
Vianu, al treilea era Rosetti, al patrulea cred că Beniuc de la Uniune [Scriitorilor], cred; al cincilea nu mai ştiu care. Şi s-a făcut concursul cu un singur candidat, s-a făcut comisie, din institut, cu teză scrisă, cu oral, cu tot ce trebuie. Bineînţeles că ăştia din comisie care lucrau în institut n-au îndrăznit să pună ei note. Ei au mers cu mine la Călinescu acasă, care şedea în actuala stradă Călinescu, în Floreasca, o casă micuţă care e muzeu acuma; era deja bolnav Călinescu, şaizeci şi ceva de ani, şi care, cum să spun, i-oi fi făcut eu o bună impresie, nu-mi dau seama, că ţin minte că avea o casă şi cu un mic etaj, urcam şi era în pat săracul şi zice: „Ai văzut? Te-am adus!…„ Lui Călinescu îi datorez cea mai importantă activitate a vieţii mele, de cercetător, de istoric literar, perioada în care m-am format efectiv!…
Ce-am scris eu şi care rămâne, e după ’65 când lucrurile s-au desţelenit bine! Adică teza mea de doctorat, Literatura epistolară, a fost pregătită în perioada asta. şi ăsta e un subiect care poate fi discutat, mai ales că a dat nişte rude care s-au dezvoltat mai târziu, adică, ce-am scris după ’90, când de fapt am scris literatură, memorialistica din Operaţie pe cord deschis, Tăbliţa şi condeiul, Dosarul dalmaţian, toate sunt din perioada asta în care nu mai au nici o legătură, sunt anticomuniste de fapt, şi care nu sunt istorie literară, sunt memorialistică. Am nişte însemnări de călătorie din Germania, din Polonia, cărţile mele de istorie literară… de pildă, cu ce pasiune am făcut Viaţa lui Duiliu Zamfirescu! E un fel de roman! Plus pasiunea cu care am umblat pe urmele lui – el a fost diplomat -, a fost la Roma ani de zile, a fost la Atena a fost la Bruxelles, nu mai vorbesc aici, în România! În Italia am fost de câteva ori să-i caut şi casa în care a locuit! A fost pasionant, pasionant!… De fapt, pentru asta, meseria a fost o plăcere pentru mine!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2014]
