Pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza ṣi mai ales pe timpul lui Carol I, potrivit noilor cerinṭe ale tânărului stat român, învăṭământul militar a început să se diversifice. Şcolile militare de la Bucureṣti ṣi Iaṣi s-au reorganizat, iar în 1881 a luat fiinṭă o ṣcoală ṣi la Craiova. Numită mai întâi Şcoala Fiilor de Militari, aceasta a pornit cu 46 de elevi, pentru ca în 1887 să aibă 140 de elevi. Cu timpul, ea s-a transformat în liceu militar. În anii primului război mondial Liceul Militar din Craiova a fost evacuat la Iaṣi, dar după 1918 a revenit în oraṣul său unde a început să se dezvolte. A primit o nouă clădire ṣi ṣi-a îmbogăṭit zestrea materială ṣi spirituală devenind un liceu de prestigiu prin care au trecut mai târziu Armand Călinescu, Constantin Pantazi, Ion Antonescu.
În anii refugiului la Iaṣi, printre elevii Liceului Militar craiovean se afla Pantelimon Vizirescu. El nu avea să-ṣi construiască o carieră militară, diplomatică sau politică, dar avea să devină un nume în literatura românească. Prozator ṣi poet, ṣi-a conturat spiritul naṭionalist, uneori exaltat, mai întâi în anii de liceu, apoi în grupul literar format în redacṭia revistei Gândirea. Zborul imaginaṭiei sale de artist atunci se pare că a luat mai mult avânt, în anii în care a purtat uniforma Liceului Militar din Craiova. Iată ce povestea în 1996, pe când avea 93 de ani:
„Să începem cu anul 1915, când am intrat eu la Liceul Militar din Craiova ṣi când era profunda animaţie în sufletul românesc în legătură cu orientarea noastră faţă de războiul care începuse. […] Singurul sentiment şi singura idee care mă anima era sentimentul naṭional legat de eliberarea Ardealului […] Aşa încât, ca elev al liceului militar unde se făcea educaţia noastră absolut pe această linie a istoriei noastre naţionale, a pregătirii noastre sufleteşti pentru momentul care se aştepta, intrarea în război în 1916, a fost un moment de glorie aşteptată, aşa, o izbucnire fantastică! Eu nu vă pot descrie dumneavoastră câtă însufleţire, cât elan a stăpânit neamul românesc! Bătăile de clopot, trâmbiţele care sunau în toate părţile şi dorinţa tuturor să plecăm, să ne dăm viaţa ca să… şi copiii şi toţi! […] A fost o solidaritate extraordinară şi războiul l-am acceptat ca ultima luptă şi posibilitate de a ne revedea toţi fraţii la un loc!
A început războiul, cu toate vicisitudinile şi cu toate greutăţile, surprizele care au venit, înfrângerile, grozăviile retragerii în Moldova, ce-a fost aicea, am participat la toate aceste momente, am luat parte cu familia mea, pe urmă singur… Dumnezeu a vrut ca durerile, suferinţele şi înfrângerile pe care le trăieşti într-un asemenea moment istoric să le trăiesc şi eu, ca copil. […]
Acuma, să viu la Iaşi. Când eram în refugiu, ia fiinţă Liceul Militar în care erau împreunate toate liceele militare ale ṭării româneşti: unul la Craiova, al doilea la Mănăstirea Dealului şi al treilea Iaşi. […] Şi Liceul Militar [din Craiova] s-a retras şi el cu arhiva lui, cu cât s-a putut, unii profesori foarte destoinici, aşa.
Dar la Iaşi, acolo, acolo era organizare de război, liceele militare aveau aşa: fiecare clasă, un ofiţer care era diriginte, deci ăsta avea grijă de elevi. Pe urmă, profesorii care erau mobilizaţi… între cadrele care fuseseră la liceele militare se mai găsiseră şi alţi noi. Am avut un profesor de limba română, Constantin Mureşanu, care a devenit un model pentru mine în ceea ce priveşte literatura. Era aşa de pregătit şi aşa de bine intra în sufletele noastre cu spiritul acesta al poeziei şi-al iubirii de neam, încât orele lui erau o desfătare! Am suferit o mare influenţă, eu l-am… el mă uitase, în ani şi ani, când domnul Iorga mă invita să ţiu conferinţe la Vălenii de Munte, l-am întâlnit acolo. […] Şi-am mai avut şi alţii, tot valoroşi, dar spiritul acesta în care eram crescuţi, de naţionalism, iubire de neam, „Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul/ De-ar fi să ne-ngropăm de vii!„… Şi n-aveai altă dorinţă decât să poţi să ajungi la această sacrificare în slujba înfăptuirii ideii naţionale!..
Dimineaţa ne sculau devreme şi plecam în marş pe câmp, pe-acolo, că era în afară de oraş, eram toţi o mobilizare de suflet şi-o trăire de cel mai frumos entuziasm!
Câte clase s-au organizat?
Opt clase, opt clase erau acolo la ei, la liceul de la Iaşi. Noi fusesem şi la Craiova, dar acolo ne-am întâlnit cu Mănăstirea Dealu care avea opt clase şi cu Iaşii care aveau opt clase, aşa, toţi fusesem încadraţi într-o unitate a tuturor liceelor. Şi-acolo cântece patriotice, educaţie patriotică! Se cultiva în noi spiritul eroic, eroismul ăsta, să ştiţi că este un sentiment care te schimbă, îţi dă altă direcţie în viaţă, nu mai este al tău!… Când vedeam un soldat care a fost pe front rănit, cumva, ne uitam la el ca la o icoană cu totul sfinţită, aşa-l vedeam, pentru că trecuse prin focul bătăliilor, prin moarte, venise şi-n în acelaşi timp luase din sângele lui, lăsa ceva în răsuflarea neamului, aşa era eroismul.
Când a venit căpitanul Barbu Bălăcescu care căzuse prizonier, ne-am pomenit cu el la Liceul Militar. Trecuse pe liniile frontului şi zice: „Vin în Moldova…„, să treacă, să vină chiar la liceu. Ei bine, întâlnirea noastră cu el a avut o influenţă extraordinară asupra modului nostru de a valorifica un om pe care-l ai în faţa ta, de-a fi de o impresionalitate extraordinară, de-a te uita la el cu sfinţenie, ca la ceva ieşit cu totul din comun!… Şi ne-a convocat în sala de mese, acolo, şi el ne povestea cum era teritoriul ocupat şi cum a venit, cum s-a strecurat noaptea, că umbla noaptea şi se adăpostea prin alte case şi cum a ajuns până la linia frontului, de-acolo a intrat în bătălie şi cum s-a strecurat ca să ajungă din frontul lor în frontul nostru. Vă închipuiţi prin ce pericole extraordinare! […]
[Un an mai târziu] s-a produs un eveniment, ni s-a spus: „Mâine mergem la defilarea întregii armate care se afla la Iaşi pentru sărbătorirea unirii Basarabiei cu patria mamă…„ Phuuu! Ce biruinţă extraordinară!.. O conferinţă din partea profesorilor, din partea ofiţerilor ca să fie completă toată tema şi a doua zi, echipaţi în uniformele noastre de stradă cele frumoase am pornit, tot liceul militar, va să zică erau ṣapte plutoane, cam aşa ceva, ṣapte plutoane cu ṣapte clase, s-a pornit, am ajuns pe strada Lăpuşneanu. Strada Lăpuşneanu era încărcată cu armată, unii pe-o stradă şi alţii pe-o altă stradă. Şi carosabilul liber unde treceam noi, faţă în faţă. Şi stam acuma în aşteptarea momentului de defilare. Ofiţerul nostru de la pluton era un profesor, Puricescu, mobilizat. Da’ el nu era ofiţer, era plutonier major, da’ era un profesor foarte bun de pedagogie, era şi autor de cărţi. Şi cum stam noi aşa şi aşteptam evenimentul, ca să intrăm în defilare – că nu începuse defilarea, momentul era în aşteptare, o linişte totală – şi deodată apare un domn, aşa, puţin cam gârbovit şi trece pe străzi, mergea încet pe unde nu trecea nimeni, acolo era loc liber, da’ profesorul, ofiţerul nostru spune: „Băieţi, domnul Delavrancea! Domnul Barbu Delavancea!„ Sigur, era un mit, un mit extraordinar! […] Şi-acuma trecea, aşa… ṣi-atuncea ofiţerul nostru, din propria lui iniţiativă, zice: „Drepţi! Pentru onor înainte!„ Şi am luat drepţi şi el… armata s-a contaminat şi a început: „Drepţi, pentru onor înainte! Drepţi!„ Şi Barbu Delavrancea se uită în toate părţile, vede că nu e nimeni, el era singur… şi l-a cuprins o panică şi o îngrijorare, aşa ceva, un reproş că s-a rătăcit pe-acolo. Dar totuşi un îndemn divin… a început să salute… Ei bine, eu în clipa aceea, copil aşa cum eram, mi s-a părut că Barbu Delavrancea trece la braţ cu Ştefan cel Mare, pentru că se făcea unirea cu Basarabia! Vă spun, am fost cutremurat! Şi sunt şi-acum, vă spun, cutremurat de emoţia în care trăiam, era primul moment istoric care ne scotea din deznădejdea în care fusesem: unirea Basarabiei! […] Pe urmă am trecut şi-am defilat în faţa regelui, a guvernului şi-a delegaţiei venită de la… momentul ăsta a fost cel mai important, participarea armatei noastre şi-a noastră. Şi deci, ca copil, aşa, am participat… Nu fabulez – ferească-mă Dumnezeu! -, ca să pun alte…. cine ştie ce fabulaţii, nu, nu obişnuiesc aşa ceva. Momentul ăsta a fost!”
[Interviu de O. Silivestru ṣi S. Iliescu, 1996]
