Printre cele mai apreciate emisiuni transmise de Radio Europa Liberă s-au numarat şi cele realizate la Paris de către Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Emisiunile lor – “Teze şi antiteze la Paris”, realizată de Monica Lovinescu, şi “Povestea vorbei”, realizată de Virgil Ierunca – se caracterizau printr-o mare ţinută intelectuală. La aceste emisini, invitaţi au fost întotdeauna personalităţi, atât din ţară, cât şi din exil. Fiica criticului literar Eugen Lovinscu, Monica Lovinescu, a fost, la rândul său, o autoritate în materie de literatură română contemporană.
Biroul parizian al postului de radio Europa Liberă… la început era cam mare expresia pentru ceea ce era. Când s-a înfiinţat? Nu ştiu exact…. La începutul anilor ’60 am fost prima oară pe acolo şi-am văzut un foarte mic birou, cu un foarte mic – infim! – studio de înregistrare. Era pe lîngă Operă. După aceea, a devenit mai important, s-a mutat pe Champs Elysées. Era un reprezentant al fiecărei ţări ca funcţionar fix la acest birou. Ceilalţi reprezentanţi ai diferitelor secţiuni ai radioului, unguri, polonezi, aveau o dată pe zi sau o dată la două zile o transmitere de corespondenţă din Paris prin telefon. Pentru români, era un colonel pe care-l chema [Dimitrie] Ionescu, care nu făcea înregistrări, ci primea diverşi oameni din ţară, făcea interviuri, documentare etc. Virgil Ierunca şi cu mine am fost, poate, şefi, pentru că aveam emisiuni mari. Pe colaboratori îi aduceam noi. Deci, noi coordonam… tot ce privea România la acest birou de corespondenţă. Cazul românesc a fost unic. Transmiteam hebdomadar o oră de emisiune “Teze şi antiteze la Paris” – a mea – patruzeci minute aproximativ, emisiunea lui Virgil Ierunca, “Povestea vorbei”, şi, de două ori, douăzeci minute, aproximativ, bineînţeles, pentru “Actualitatea românească”, despre cultura din ţară. Deci, ocupam o zi întreagă studioul şi aveam un număr de ore de emisiune pe care nici o altă naţie nu le avea…. Aveam un magnetofon Revox şi noi făceam înregistrările – eu pe ale mele şi Virgil [Ierunca] pe ale lui. Apoi făceam
montajul acasă şi la studio mergeam doar pentru a pune, a mixa partea muzicală. Deci, partea tehnică am făcut-o singură. Totul făceam noi. Montam tot, de la semnal pînă la final. Apoi, trimeteam expres la München vreo şase pachete cu bandă de magnetofon în fiecare săptămînă. Şi acolo nu mai interveneau în nici un fel. Eram într-un fel de autonomie şi, în acelaşi timp, într-un fel de exerciţiu constant tehnic, pentru că trebuia să facem întreaga emisie. Toată discoteca, de pildă, o aveam acasă: înregistram tot ce era disc, înregistram de acasă. Înregistram câteodată chiar mese rotunde acasă la noi. O masă rotundă… care a avut o oarecare importanţă, de pildă, cu Mircea Eliade, cu Ionel Vianu şi cu Petru Comarnescu sosit la Paris în anii liberalizării şi crezînd că începe marea epocă de libertate…. A fost o masă rotundă despre Kriterion…. Sau o masă rotundă cu Horia Roman – fostul secretar al lui Constantin Stere. Horia Roman era foarte interesant, Virgil Ierunca a făcut mai multe înregistrări cu el pentru “Povestea vorbei”, pentru că erau toate amintirile lui cu Stere… au fost nişte emisiuni extrem de interesante, pentru că el cunoştea toată cafeneaua bucureşteană, cafeneaua literară interbelică. În afară de faptul că fusese secretarul lui Stere şi că-i dictase Stere [cartea] “În preajma revoluţiei”… Înregistrarile au fost realizate de mine însămi şi ca moderator, şi ca tehnician.
Cum reuşeam să ne documentam despre situaţia din România? Aici sînt două lucruri foarte diferite: situaţia din România şi situaţia românilor şi ne-românilor din străinătate. Despre situaţia din România ne documentam în două feluri: prin ziare, pe de o parte, eram abonaţi la principalele ziare – soseau acasă pe numele lui Virgil Ierunca… Asta, pe de o parte. Apoi, vedeam, după epocă…. ştiu şi eu?!… patru sau cinci scriitori pe lună, cel puţin. Noi îi numeam – aşa s-au numit şi ei până la sfârşit – „clandestinii”, scriitorii români ştiau că ne vedem cu alţii, da’ nu ştiau pe cine. Şi-am păstrat lucrul ăsta ca să nu le facem nici un fel de rău. Ne întâlneam săptămânal. Au fost foarte puţine perioade când vedeam doar unul pe săptămînă. Deci, cunoşteam viaţa literară şi marile probleme politice dinăuntru… Au venit şi din Comitetul Central să ne vadă, vreau să vă spun!
La un moment dat, spre sfârşitul lui 1967, când a fost visul acela mic de liberalizare, ştiţi? au fost şi scriitorii români din România care au venit să vorbească la emisiunea “Teze şi antiteze la Paris”. Foarte puţini, da’ au fost! Trebuie să vă spun că “Teze şi antiteze la Paris” nu era numai asupra literaturii române, era şi asupra a ceea ce se petrecea la Paris. La Paris era un fel de răscruce unde se petrecea tot ce era avangardă, discuţie de idei mai interesantă. Sau realizările unor români din străinătate – că era Lucian Pintilie, Mircea Eliade sau Eugen Ionescu. Cu toţii au fost la acest microfon şi s-au făcut emisiuni cu ei şi despre ei. Deci, asta presupunea în plus fata de lucrul obişnuit şi cel puţin o carte franţuzească şi o carte românească pe săptămînă, să te duci la concerte, să vezi principalele spectacole… etc, etc. Cu scriitori români stabiliti şi în alte ţări decât Franţa am păstrat legătura, da’ nu radiofonică. Păstram legătura prin scris… De exemplu, era un compozitor – Sever Tipei – care mi-a fost colaborator statornic patru, cinci ani la aceste emisiuni. Când am fost la New York am facut o înregistrare cu Dinu Ghezzo, un compozitor de origine română care era în Statele Unite, la Carnegie Hall, în momentul acela, cred că ’81. Cu aceşti intelectuali făceam discuţii, mese rotunde doar când veneau la Paris… Ţineam foarte mult la mesele rotunde pentru că în România se pierduse voit, se pierduse din pricina faptului că nu puteai să fii spontan, că nu puteai să ai păreri ale tale. Se pierduse obiceiul discuţiei. Discuţiile erau toate dirijate. Deci, acordam meselor rotunde o importanţă cât mai mare – şi eu, la “Teze şi antiteze la Paris”, şi Virgil Ierunca, la “Povestea vorbei”. Doream să obişnuim oamenii cu discuţia.
În 1992 a fost închis biroului parizian. Au fost închise toate birourile de corespondenţă din Occident pentru a fi deschise altele în ţările foste comuniste. Cred că a fost o măsură greşită. Întâi, în principiu, pentru că… cum să spun?!… e foarte bine să ai birou la Bucureşti, dar ca bucureştenii să afle seara prin Europa Liberă ceea ce au găsit în ziarele lor dimineaţa era mai puţin important decât reacţii din Occident. Pe urmă, după ’89 – acum vin la cazul personal sau la cazul lui Virgil, la “Povestea vorbei” – după ’89… am trecut toată literatura română printr-un ciclu de dezbateri asupra cenzurii, asupra a ceea ce e libertatea de gândire, asupra adevărului, asupra minciunii, asupra a ceea ce s-a întîmplat …. Acolo, într-adevăr, a fost toată literatura română, cei care au venit în Paris, au venit la aceste emisiuni. Două au fost cu opzeciştii, una a fost cu Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu… În sfârşit, toţi care veneau. Şi cred că discuţiile erau foarte utile. Desfiinţarea biroului parizian ….cred că s-a făcut o prostie! Acum, postul de radio Europa Libera era pe sfârşite… Cred că s-a făcut o prostie…. Ieri, gîndindu-mă că vorbim astăzi, am reluat agendele cu emisiuni şi am început să fac o listă cu colaboratori şi, pe urmă, mi-am dat seama că dacă v-o citesc, înseamnă că facem o listă de nume care durează un ceas. Am avut colaboratori excepţionali şi statornici, ca Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Grigore Cugler – o singură dată a venit din Peru şi e singurul interviu pe care l-a dat la viaţa lui, Luc Bădescu – care a fost profesor de literatură franceză la Sorbona -, Ionel Jianu – criticul de artă -, George Banu – criticul de teatru -, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Virgil Tănase, bineînţeles, tot ce a fost disidenţă, Ion Negoiţescu, Vintilă Horia… Compozitori de primă mână şi muzicologi ca Horaţiu Rădulescu, Mireanu, Radu Stan, cei veniţi mai apoi din România, Aurora Corvi, Iulian Negulescu – care a făcut aici o carieră de regie teatrală -, Ştefan Baciu…. Sculptori ca Ion Vlad, oameni de ştiinţă ca [George] Emil Palade…În fata microfonului au mai fost Nicolescu, Leonid Arcade – avea un cenaclu mereu -, Teodor Cazaban, Mihnea Berindei, Mihai Pupăzan, Miron Niculescu, Sanda Stolojan, Teodor Cazaban, Gabi Ionescu, Paul Barbăneagră – cineastul -, Şerban Cristovici, Sanda Niţescu… Au mai fost şi străini, cum a fost de pildă Alain Besançon – probabil sovietologul cel mai important din Franţa -, Benoist, Jules Monnerot – sociologul revoluţiilor, Phillippe Sollers, etc.
[Interviu telefonic la Paris realizat de Octavian Silivestru, 22.09.1998]
