Andrei Dimitriu, preṣedinte director general 1999-2001
promovarea valorilor elitei intelectuale la radio • clădirea nouă a postului Radio Iaṣi • Camera Ştirilor ṣi RADOR • arhivele SRR
„Am acceptat să fiu în Consiliul de Administraṭie [al Radiodifuziunii]. Într-o conjunctură pe care eu n-o cunosc, am fost propus după aceea de către membrii Consiliului de Administraṭie – era în ’99, noiembrie – să fiu preṣedinte. Parlamentul României a fost de acord să preiau mandatul acela de patru ani ṣi aṣa am acceptat ṣi am fost „implementat„ în structurile Radioului Public. Dar pot să mărturisesc că, absolut, atunci eram într-o premieră totală! Sigur că aveam o experienṭă de conducător, între ṭărăniṣti mai rară – reală, deci în ceea ce era economia reală ṣi structurile… – care a dovedit o oarecare eficienṭă. Ăsta era arsenalul meu, însă în rest n-aveam cunoṣtinṭe.
În ce priveṣte Radioul, ce v-aṭi propus atunci? Ce aṭi observat că ar fi de făcut, urgent?
Mai multe lucruri îmi propusesem, dar am vrut în primul rând să ridic ṣtacheta de onorabilitate. Pentru că, vrem nu vrem, mass-media care a traversat decembrie ’89 a fost din nefericire tot prizoniera unor mentalităṭi, structuri ṣi persoane care giraseră cu „graṭie„ ṣi „puternic devotament„ comunismul. […]
Era credibil Radioul în momentul acela?
Din mass-media era cel mai credibil! Radioul public avea o presataṭie care… avea câteva persoane acolo, câṭiva jurnaliṣti care au încercat să onoreze meseria asta care e de multă responsabilitate. […] Şi când am ajuns eu în Radioul Public erau foarte mulṭi camarazi de-ai mei de acolo care aveau tarele comuniste în genă. Mi-a fost foarte greu să-i schimb! […]
Mergeaṭi pe ideea de a schimba oamenii sau de a schimba mentalitatea?
De a schimba mentalitatea ṣi calitatea actului jurnalistic. Pentru că partea politică, e clar, nici n-am încercat să schimb prea mult […] ṣi cei mai mulṭi colegi ai mei din Radio, atunci, s-au comportat corect; deci toṭi au înṭeles repde care e dorinṭa mea. Eu n-am vrut să mă implic în actul redacṭional, pentru că n-aveam nici o calitate ṣi cred că nici nu era prudent s-o fac. Dar am încercat să mă implic în zona culturală, grav [afectată] pentru perioada comunistă, [care atunci] a fost bulversată. Altele erau criteriile ṣi altele valorile pe care le promovau comuniṣtii. Şi am încercat să aduc în discuṭia publică valorile autentice ale elitei româneṣti. […] Aṣa am încercat să dau totuṣi o notă mai consistentă Postului Public. Am o lozincă clară: nu-mi propun ca la concertele lui Beethoven să vină coafeza din Dămăroaia! Deci e o pierdere de timp ṣi pentru persoana care nu înṭelege, pentru lumea de aici. […] Deci cred în continuare că ṣi Radioul Public, sigur, trebuie să aibă emisiuni ṣi pentru populaṭia mai puṭin educată, majoritară. Dar trebuie să acorde un spaṭiu consistent – consistent! – lucrurilor serioase, valorilor adevărate, modelelor adevărate, problemelor adevărate. […]
Deci înṭeleg că ascultaṭi radio…
Ascult Radio România Muzical… eu am o casă la ṭară, lângă Câmpina, într-o groapă unde nu prinzi nimica, dar prinzi Radio România Muzical, datorită [cui]?… lui Andrei Dimitriu, când era la Radio, antena de pe Coṣtila, în loc s-o dau la Antena Satelor cum s-a dorit, am dat-o la Radio România Muzical. Şi datorită acestui gest care nu ṣtiam că o să aibă asemenea consecinṭe… mi-a făcut bine ṣi mie. Cred că ṣi asta trebuie să menṭionez: faptul că zona muzicală de la Radio, formaṭiile muzicale care pe vremea aceea chiar au fost nu protejate, dar au avut un statut mai recunoscut ṣi Redacṭia Muzicală, cred că e unul din lucrurile pozitive pe care pot să le menṭionez în dreptul meu.
Au mai fost ṣi alte lucruri, de exemplu pentru Actualităṭi Camera Ştirilor…
Da, Camera Ştirilor, RADOR-ul – pe vremea aceea era Avram redactor ṣef. Am fost [acolo, în vizită] cu directorii de la Europa Liberă ṣi mi-au spus că nici ei nu au la Praga aparatura ṣi standardul acela; pentru că ṣi vizual… – eu am o „problemă„ cu frumosul – acolo am cumpărat atuncea o tapiserie Cella Neamṭu, Ferestrele, celebrele ei Ferestre… bănuiesc că e tot acolo!
Şi mai… [e ceva care] rămâne, fizic: clădirea nouă a Radioului de la Iaṣi, cea mai modernă construcṭie care s-a făcut pentru Radio. A fost implicat acolo un român care fusese director tehnic la Copenhaga, Popescu, inginerul Popescu, unchiul lui Dinu Patriciu. […]
A început, în 2001…
În 2001; ei, e o poveste întreagă!… Eu am simṭit că mă vor „executa„, erau prea dure toate ṣi era clar, eram în 2001… se schimbase tot, în spatele meu nu mai era nici un partid. Şi atunci am vrut să fac clădirea la Iaṣi, eu fiind moldovean, am avut o idee să renască postul de la Iaṣi care să acopere Basarabia ṣi zona până la Bug unde erau, sunt ṣi acuma, comunităṭi româneṣti. Şi proiectul asta avea în vedere: emisiuni româneṣti, emisii până în zona Bugului pentru comunităṭile de acolo. Şi pentru că greu s-a aprobat să fac acest proiect, ne-am apucat de el dar vă daṭi seama, în septembrie 2001, mai aveam puṭin până m-au „executat„ – în decembrie acelaṣi an. Am găsit un constructor formidabil care a înṭeles, i-am explicat că eu vreau să fac asta ca să rămână. Şi a fost extrem de cooperant, a mobilizat forṭe mari ṣi în septembrie 2001 Andrei Dimitriu, ca să fie sigur că se întâmplă ceva, […] s-a suit pe buldozer ṣi a făcut primele ṣanṭuri la fundaṭie. […] Şi au fost aṣa de eficienṭi, că au făcut un etaj ṣi jumătate, parter ṣi un etaj. Ei, în situaṭia asta am stat liniṣtit, m-au dat ei afară dar am zis: asta rămâne!… Dar urmaṣii mei au blocat finanṭarea ṣi a rămas cred că vreo doi-trei ani… Şi era doamna Ţoghină când au inaugurat-o ṣi m-au invitat ṣi pe mine. Digitalizarea, începutul digitalizării s-a făcut sub mine… asta au văzut ei în Danemarca ṣi clădirea de la Iaṣi în maniera asta e gândită, complet digitalizată transmisia. Am avut acestă legătură între toate studiourile ṣi corespondenṭii, deci ṣi corespondenṭii aveau acees mai facil. Nu ṣtiu ce s-a mai păstrat, dar atunci a fost pozitiv… […]
Cred că mai e încă ceva care trebuie menṭionat: descoperirea pe care am făcut-o când am ajuns la instituṭia aceasta ṣi când am descoperit că nu exista o arhivă înregistrată – un parimoniu imens! Am fost la Jilava, am văzut întregi stive de înregistrări, discuri, CD-uri, tot soiul de documente audio – impresionante! Am luat vreo două, erau… ṣi nu se ṣtia ce-i acolo! Deci în 1999 când am ajuns eu la Radioul Public nu exista un inventar al unei arhive de interes naṭional!
Adică nu erau nici registrele…?
Nu era nimic!… […] Şi atuncea am decis inventarierea, o comisie cu Viorel Cosma, muzicologul, ṣi au făcut inventarul acestei… Şi-am înregistrat mai multe CD-uri, nu-mi amintesc, Ştefan Gheorghiu, Dan Iordăchescu, Enescu – dirijor, compozitor, violonist, pianist, în mai multe ipostaze… Elenescu. Deci aceste CD-uri s-au înregistrat atuncea în mandatul meu ṣi ca urmare a descoperirii unora – nu toate! – dar unele din ele erau o premieră totală. […]
În perioada alegerilor cum a fost? Dumneavoastră eraṭi preṣedinte director general când au fost alegerile din 2000…
Am avut ideea să fac un consiliu, nici nu mai ṣtiu cum se chema, un consiliu din reprezentaṭi ai tuturor partidelor parlamentare, care asista redacṭia politică. În felul ăsta n-am putut fi acuzat de nimic, inclusiv [preṣedintele] Iliescu, după aceea, mi-a trimis o scrisoare de apreciere.
Şi care erau atribuṭiile acestui consiliu?
El le comanda, stabilea timpii de antenă, dar asta o stabilea legea de fapt; cine intră, cine reprezintă partidul, ce discurs are, îl stabileau partidele politice… noi n-am avut – noi, instituṭia Radioului Public – n-am avut nici un fel de intervenṭie. Sigur, cu acest amendament, că eu discutam cu ei înainte: să n-aud injurii, calomnii… Ei cauṭionau – pentru mine asta era! – cauṭionau din punct de vedere politic că emisiunile nu erau alterate de ingerinṭe: a directorului, jurnalistului, redactorului… deci asta era. Cred că a fost lucrul salvator pentru mine, pentru că n-au putut să mă suspecteze… m-au acuzat de altele, tot în zona asta culturală… […]
La începutul lui 2001, într-o seară, eram la Cabinet ṣi directorul meu de Cabinet, cred că seara, 6 după amiaza, ianuarie-februarie, dar oricum, în 2001, iarnă, frig. Şi mă anunṭă: „Domnul preṣedinte, în antecameră e un ierarh…„ Şi m-am gândit ce Dumnezeu caută noaptea să mă sfătuiască, să-mi dea o binecuvântare?! Şi rămân la convingerea că el a venit de bună intenṭie, cu bune intenṭii ṣi s-ar putea să fi avut acordul tacit, nemărturisit ṣi niciodată recunoscut de fapt ṣi al altor structuri politice. Şi-mi spune, în esenṭă, că povestea e mai [lungă]… în esenṭă mi-a cerut să intru în PSD.
Aṣa, făṭiṣ?…
Făṭiṣ! Şi am rămas, evident, tulburat de această poveste, am zis că eu sunt în PNŢ-CD, dar sunt ṣi de aicea suspendat, autosuspendat, că asta-i legea ṣi nu pot. Şi zice: „A, păi nu, faceṭi un carnet de partid ṣi o să ṣtie…„ – ṣi a spus niṣte nume din cei care o să ṣtie – „asta-i tot!„ Cine „ṣtie„ era mai important. Nu mi-a venit să cred! […] Şi după aceea a început… mi s-a cerut împotriva legii să depun bugetul. Trebuia în martie, îl vroiau în februarie, au început ṣicanele… Atunci am fost convins că mă „execută„. Dar a fost greva [salariaṭilor], a fost protestul intelectualilor, cei 200 ṣi nu mai ṣtiu.
Vă rog să vorbiṭi despre solidarizarea colegilor din Radio…
Da… sigur că e impresionant, pentru mine a fost un caz extrem, momentul acela de solidarizare a salariaṭilor din Radio, cu mine, atuncea, cred că a fost… îl consider momentul meu cel mai onorant, din toată existenṭa mea! Am fost decorat de regi, de preṣedinṭi, dar pentru mine monetul acela e cu totul special! […] Şi după aceea, iarăṣi, absolut impresionantă este lista celor 200 ṣi nu mai ṣtiu câṭi intelectuali – dar ce intelectuali! – care s-au solidarizat cu mine: Monica Lovinescu, Ierunca, Nicolae mitropolitul, scriitori, oamenii de cultură care au zidit cultura românească din ultima perioadă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
