La 22 noiembrie 1956 la Melbourne, în Australia, începeau întrecerile sportive ale celei de a XVI-a ediṭii a Jocurilor Olimpice. Dintre cele 67 de ṭări participante, România s-a aflat pe locul 9 în privinṭa numărului de medalii primite: 5 de aur, 3 de argint ṣi 5 de bronz. Deṣi pe atunci la noi condiṭiile de antrenament erau precare, totuṣi au fost succese mari ṣi la înot ṣi polo. Alexandru Popescu era una dintre vedetele noastre: participase la Festivalul Tineretului de la Bucureṣti în 1953; fusese la un concurs de înot în Belgia unde câṣtigase la proba de 100 m fluture al doilea timp din lume care se obṭinuse până atunci; ajunsese pe coperta revistei sportive Miroir Sprint, câṣtigase la Varṣovia proba 200 m delfin. La Olimpiada de la Melbourne a reprezentat România la proba de 200 m fluture ṣi a ocupat locul 8. Tot atunci a jucat ṣi în echipa de polo care a luat locul 5. După asemenea rezultate, sacrificiul pe care îl făcuse părăsind Facultatea de Construcṭii nici măcar nu era de regretat. Avea să urmeze Institutul de Educaṭie Fizică, devenind profesor mai întâi la Bucureṣti, apoi la München. Lui Alexandru Popescu îi datorăm această mărturie despre felul în care se făcea înot de performanṭă în România anilor ’50. Este un fragment dintr-un interviu mai amplu aflat în Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii.
„Când mama a văzut că eu mă dedic tot mai mult fotbalului, a încercat cu un truc să mă scoată de la fotbal ṣi ṣtiind că [altfel] nu va avea succes, a vorbit cu un doctor ṣi mi-au jucat mie un fel de farsă, discutând că eu sunt predispus la tuberculoză ṣi că e foarte grav ṣi singura ṣansă ar fi să mănânc foarte multe vitamine ṣi să practic înotul. Pe scurt, m-a luat ṣi m-a trimis la Poiana Ţapului o vară întreagă, cu asta s-a rupt contactul cu fotbalul ṣi aṣa am ajuns la înot, pentru că într-adevăr mi-a fost frică că o să mor! Un prieten care stătea pe stradă lângă mine, care între timp a fost ṣi secretarul Federaṭiei de Înot, Dan Ionescu, mi-a spus: „Nu vrei să vii să joci polo pentru noi?„ M-am dus la polo ṣi acolo eu nu prea ṣtiam să înot, dar mânuiam mingea bine. Pe scurt, am ajuns să câṣtigăm Campionatul Naṭional la Juniori, la polo, mi-aduc aminte, la Oradea, cred că era în 1951, ṣi aṣa am intrat pe filiera înotului.
S-a deschis bazinul de la Floreasca, era pe atunci ceva deosebit, puteai să înoṭi iarna, era pentru România atunci ceva cu totul deosebit ṣi, mă rog, am mers acolo la bazinul Floreasca, în fiecare seară, iarna; eram foarte fericit ṣi am pus pariu cu cineva care m-a provocat, că merg la 100 bras, nu ṣtiu ce timp era pe atunci. Şi aṣa m-am dus la bras ṣi am înotat prima dată bras ṣi am înotat a treia performanṭă la Juniori sau aṣa ceva. Ceea ce l-a făcut pe antrenorul de înot să mă ia, din motive tactice, m-a băgat ṣi-n echipa de înot, pe urmă m-am trezit la fluture, am fost al doilea înotător de fluture în câteva luni. Şi pe urmă a intervenit noua tehnică a delfinului. În 1953, toṭi au râs de mine că eu mă chinuiam să înot delfin, în fine, ṣi am învăṭat acest delfin. Antrenorii mi-au spus: „N-ai nici o ṣansă!„. Eu am înotat aṣa, delfin, singur, deci era ’53. În ’54 am ajuns să fiu primul delfinist din România, în 1955 am ieṣit al doilea delfinist din lume ṣi aṣa am ajuns, mă rog, din ce în ce mai sus, din ce în ce mai sus, m-am detaṣat de România ṣi am ajuns pe plan internaṭional, cunoscut… […]
Ca să mă pregătesc pentru Olimpidă, am renunṭat la studiu, eu eram în anul III la Facultatea de Construcṭii ṣi la începutul anului am văzut această posibilitate, fiind după anul ‘55 când aveam bune ṣanse să ajung sus, la Olimpiadă, am hotărât, pentru că nu puteam să împac una ṣi alta, să abandonez studiul, [lucru] care, sigur, a produs ṣi o ruptură între mine ṣi familie care nu a fost de acord cu pasul ăsta.
La Olimpiada aia am plecat cu echipa de polo ṣi, ca înotător, cu încă o înotătoare. Cu echipa de polo am ieṣit, mi se pare, pe locul 5. Nimeni… adică nu am sperat să ajung în finală… am intrat în finală! Pe vremea aia pentru România era un lucru deosebit. În ziua de astăzi o finală olimpică, pentru un sportiv din Europa, nu e ceva deosebit, adică succesele încep de la o medalie în sus. Dar pe vremea aia la înot – înotul era la un nivel foarte scăzut faṭă de America, Australia, Japonia – era o performanṭă deosebită, mai ales pentru România care avea un bazin de înot acoperit ṣi cred că nimeni nu ṣi-a dat atunci osteneala să numere câṭi înotători existau în România! Am luat locul 8 la Olimpiadă, acuma n-ar fi nici o performanṭă locul 8! După Olimpiadă a început o delăsare mai mult de ordin mental, adică nu am mai văzut posibilitatea să mă duc mai sus ṣi pentru România îmi ajungea foarte bine ca să fiu primul ṣi să câṣtig mai departe… […]
Pe de altă parte, eram pe aripile unui succes, eram răsfăṭat de toată lumea. Pe vremea aceea în România să obṭii o poziṭie dintr-asta era o chestie deosebită! Plus că erau probleme de existenṭă, de asigurare a hranei, mă rog ṣi aṣa mai departe. Şi din cauza asta, eu am scăpat de problemele astea! De fapt, din punct de vedere material, eram un răsfăṭat al situaṭiei de-atuncea. Aveam avantajul că nu mi-a fost foame niciodată, că puteam să intru într-un restaurant ṣi să plătesc o masă – care, pe vremea aia, pentru tatăl meu nici nu era de închipuit! În comparaṭie cu colegii mei de ṣcoală, de facultate, aveam motocicletă, aveam maṣină, toată lumea întorcea capul după mine! Pentru un tânăr la vârsta aia e foarte greu să nu îṭi pierzi direcṭia! […]
Dacă stau să mă gândesc acuma, dacă aṣ regreta ceva… – dar nu sunt sigur dacă am voie să regret! – în ’56 când eram la Melbourne am fost cooptat de o organizaṭie din America ṣi care mi-a propus să rămân în Australia, să plec cu ei în America, să-mi fac acolo studiile, să înot pentru ei, să joc polo pentru ei. A fost un moment foarte greu pentru mine, pentru că eram ṣi foarte tânăr, pentru că începuse revoluṭia din Ungaria ṣi ṣtiam că au intrat cu tancurile… jumătate din delegaṭia ungurilor, pe care eu îi cunoṣteam foarte bine, pentru că eu eram singurul român în Echipa Naṭională a României de polo, toṭi ceilalṭi erau de origine maghiară ṣi pentru că patru dintre ei au hotărât să rămână acolo ṣi noi eram numai 11, propunerea asta, mă rog, m-a răscolit foarte mult, aveam părinṭii acasă, eram singurul copil, m-am gândit foarte mult să râmân, să nu rămân ṣi am hotărât să nu rămân, că nu eram copt pentru treaba asta, probabil; ṣi-acuma dacă mă gândesc nu pot să ṣtiu dacă nu am făcut greṣeala vieṭii mele!”
[Interviu de Silvia Iliescu, München, 2009]
