Sâmbătă, 5 decembrie, tenorul José Carreras, una dintre cele mai importante voci ale operei mondiale, împlineşte 69 de ani. S-a remarcat prin interpretările remarcabile, mai ales în partituri scrise de Verdi şi Puccini, în peste 60 de roluri realizate pe marile scene muzicale ale lumii, dar şi prin numeroasele prezenţe în studiourile de înregistrare. A dat viaţă, în anii ’90, „fenomenului celor trei teori”, alături de alte două mari personalităţi ale muzicii clasice, compatriotul său Placido Domingo – de care l-a separat o rivalitate politică şi artistică totală, în anii tinereţii – şi de italianul Luciano Pavarotti, însă viaţa i-a adus şi încercări dificile, pe care însă le-a depăşit, iar existenţa sa ulterioară a dat măsura caracterului său generos, îndreptat spre alinarea suferinţelor celor aflaţi în impas.
José Carreras, pe numele său real Josep Carreras i Coll, s-a născut la 5 decembrie 1946, la Barcelona, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai Antoniei Coll-Saigi şi ai lui Josep Carreras-Soler. Se poate spune că a avut o copilărie chiar fericită, în pofida dificultăţilor financiare pe care familia s-a le-a întâmpinat.
În anul 1951, pe perioada războiului civil din Spania, familia sa a emigrat în Argentina, în căutarea unei vieţi mai bune, dar şi fiindcă tatăl său era de partea republicanilor, însă, după numai un an, ei revin la Barcelona, în condiţiile în care cariera de profesor a tatălui său se încheiase, fiind imposibilă în noile condiţii din ţară, după venirea generalului Franco la putere.
În această situaţie, mama sa şi-a deschis un mic salon de coafură, iar José, care începuse lecţiile de canto şi pian cu Magda Prunera, mama unuia dintre prietenii săi din copilărie, a avut ocazia să ofere primele prestaţii artistice pentru clientele salonului mamei sale, obţinând primii săi bani de buzunar.
Părinţii săi au fost cei care i-au descoperit vocaţia artistică şi i-au îndreptat paşii către lumea muzicii şi, deşi nu erau bogaţi, s-au străduit să îi ofere cursurile muzicale pe care şi le dorea.
Eforturile părinţilor nu au rămas fără răsplată, astfel că în anul 1954, la vârsta de doar 8 ani, a avut prima apariţie în public, când a interpretat, la Radioul Naţional spaniol, celebra arie din „Rigoletto”, de Giuseppe Verdi, „La donna è mobile”, piesa care va rămâne una dintre favoritele repertoriului său.
A studiat cu Francisco Puig şi mai târziu cu Juan Ruax, cel care a avut un însemnat rol în evoluţia sa artistică, şi a urmat concomitent şi Conservatorul din Barcelona.
În 1957 a apărut pentru prima dată pe scena Operei din Barcelona, iar la vârsta de 18 ani, după modificări ale vocii, devine tenor.
Însă în familia sa exista temerea că Jose nu va avea o carieră muzicală strălucită şi acesta, sfătuit de mama sa şi de unul dintre fraţi, se înscrie şi la Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii din Barcelona, la care avea să renunţe după doar doi ani de studii.
În anul 1970 a debutat la Opera din Barcelona, în rolul Flavio din „Norma”, de Vincenzo Bellini, alături Montserrat Caballé în rolul principal. A impresionat-o cu talentul său pe celebra soprană, aceasta atrăgând atenţia asupra apariţiei unei „voci a secolului”, astfel că aceasta îl invită să cânte alături de ea şi în „Lucrezia Borgia”, de Gaetano Donizetti, în care a primit primul său rol principal, Gennaro.
A debutat pe scena londoneză, tot alături de Montserrat Caballé, în „Maria Stuarda”, de Gaetano Donizetti, apoi au urmat alte 15 producţii, în care cei doi s-au aflat alături pe scenă.
În anul 1972, José şi-a făcut debutul american, la Opera din New York, în rolul Pinkerton din „Madame Butterfly”, fiind ovaţionat de public şi primind cronici excepţionale din partea criticii de peste ocean.
La 28 de ani, Carreras avea deja 24 de roluri interpretate pe scene celebre de operă din Europa şi Statele Unite, vocea sa fiind extraordinară, mai ales în partituri ale operelor lui Verdi şi Puccini.
În plină glorie artistică, în anul 1987, la doar 41 de ani, vine un diagnostic crunt al medicilor: Carreras suferea de leucemie, 10% şanse de supravieţuire. Urmează povestea luptei pentru viaţă a marelui tenor, dar şi istoria impresionantă a transformaării rivalităţii politice şi artistice, în cea mai profundă relaţie de pretenie pe care viaţa o poate oferi: José Carreras şi Plácido Domingo.
Începând cu anul 1984, între spanioli şi catalani a început o rivalitate politică dusă la extrem. Situaţia a influenţat şi lumea artistică, astfel că Plácido Domingo, madrilen prin naştere şi José Carreras, catalan, au devenit duşmani politici dar şi adversari totali pe scenă. Rivalitatea lor a ajuns atât de mare, încât fiecare dintre cei doi aveau grijă ca în contractele lor să existe o clauză potrivit căreia avea dreptul să se retragă din concert, dacă va fi invitat şi adversarul.
A venit însă anul 1987, care a adus pentru Carreras diagnosticul implacabil, şi lupta sa pentru supravieţuire, anularea concertelor, un chin fără margini, ţintuire la pat pentru mai bine de un an, tratamente dureroase şi extenuante, un transplant de măduvă, transfuzii de sânge, terapii care îl obligau pe Carreras să meargă în Statele Unite, lunar.
Presa a scris că deşi agonisise o avere considerabilă, costurile mari ale acestor călătorii, medicamentele şi tratamentele medicale l-au lăsat pe Carreras cu conturile goale.
Când speranţa era pe cale să fie pierdută, marele tenor află că fusese înfiinţată de puţină vreme, la Madrid, o fundaţie – „Hermosa” -, cu un finanţator anonim, al cărei unic scop era să ofere sprijin pentru tratamentul celor care sufereau de leucemie.
Cu sprijinul acesteia, Carreras a reuşit să-şi finalizeze tratamentul şi să scape de cumplita maladie.
La scurtă vreme, el şi-a reluat cariera muzicală, a început să-şi consolideze statutul financiar, însă nu a uitat de fundaţia care i-a salvat viaţa.
A încercat să se alăture acesteia, iar în momentul în care a citit statutul, a descoperit că fondatorul, finanţatorul şi preşedintele fundaţiei era … Plácido Domingo, nimeni altul decât marele său duşman.
Mai mult, Carreras a aflat că Domingo a înfiinţat această fundaţie tocmai pentru a-l sprijini cu tratamentul, dar a ales să rămână anonim, ca să nu îl “umilească” pentru că a acceptat sprijinul “duşmanului” său.
Curând după aflarea acestei informaţii, Carreras l-a observat în public pe Placido Domingo, la unul din concertele sale. Carreras şi-a întrerupt spectacolul, chiar în mijlocul unei arii pe care o interpreta, a mers în public şi a îngenunchiat la picioarele lui Domingo, cerându-şi scuze, şi mulţumindu-i cu lacrimi în ochi, în faţa a mii de oameni, pentru gestul incredibil prin care Placido i-a redat practic viaţa. Acesta l-a ajutat să se ridice, şi l-a îmbrăţişat puternic, cu o dragoste inimaginabilă.
Justificarea gestului excepţional de a salva viaţa unui rival avea să apară în cadrul unui interviu pe care Domingo l-a acordat ulterior: “Nu ne putem permite să pierdem o voce ca aceea a lui Jose… Aceasta este o poveste adevărată a bunătăţii umane şi ar trebui să servească şi ca exemplu, dar şi ca inspiraţie… Data viitoare când vei vedea o stea căzătoare, păstreaz-o în inima ta, este sufletul cuiva care şi-a atins scopul de a dărui dragostea şi altora”.
Mai mult, deşi Carreras îl considera şi pe Luciano Pavarotti un rival, fiind concurenţi direcţi în ceea ce însemna tenorul numărul 1 al lumii, italianul i-a fost şi el foarte aproape lui Carreras în perioada de recuperare.
În anul 1988 Carreras a înfiinţat Fundaţia Internaţională José Carreras pentru lupta împotriva leucemiei, alocând mult timp şi energie pentru strângerea de fonduri, organizând din anul 1995 gale la televiziunea din Leipzig, iar până în prezent se estimează că demersul său a ajutat la strângă a peste 71 de milioane de euro din donaţii. Însuşi Carreras a donat anual fundaţiei fonduri din aproximativ 40 de concerte pe care le-a susţinut.
După încercarea grea prin care a trecut Carreras, între cei trei mari tenori a început o prietenie ce părea aproape imposibilă. Începând cu anul 1990, José Carreras a făcut parte din proiectul „Cei trei tenori”, sau “fenomenul celor trei tenori”, alături de Placido Domingo şi Luciano Pavarotti, cu care a început o serie de concerte extrem de bine primite de public, care au continuat până în anul 2003, atunci când Pavarotti s-a retras din cauza unor probleme medicale.
În 1990 cei trei tenori au susţinut primul lor concert, caritabil, la Roma, cu ocazia Cupei Mondiale de fotbal din ‘90. În anul 1994, au susţinut un altul, la Los Angeles, estimându-se că audienţa difuzării acestuia a fost de peste un miliard de oameni.
În anul 1999 se aprecia că înregistrarea concertului de la Roma – „Carreras-Domingo-Pavarotti: the Three Tenors in Concert” – se vânduse în nu mai puţin de 13 milioane de exemplare, recordul Guinness Book pentru cel mai bine vândut album clasic.
Cariera sa cuprinde peste 60 de roluri interpretate pe marile scene muzicale ale lumii, în arii din opere celebre precum „Lucia din Lammermoor”, „Carmen”, „Tosca”, „La Boheme”, „Madame Butterfly” sau „Don Carlo” dar şi înregistrări cu mari artişti care au activat în afara ariei muzicii clasice, precum Diana Ross, Klaus Meine, Charles Aznavour şi Sarah Brightman.
În plan personal, prima sa soţie a fost spanioloaica Mercedes Perez, cu care a format oficial un cuplu timp de 21 de ani, în perioada 1971 – 1992, aceasta dăruindu-i doi copii, Albert, venit pe lume în 1972, şi Julia, născută în anul 1978.
În perioada căsătoriei, Carreras a avut o relaţie paralelă şi de lungă durată cu stewardesa austriacă Jutta Maria Jäger, cu 15 ani mai tânără decât el, pe care a cunoscut-o încă din 1985, în timpul unui zbor al Austrian Airlines. Dragostea dintre cei doi a fost atât de mare, încât fiecare din ei a renunţat, fără să-l anunţe pe celălalt, la partenerul de viaţă, cei doi s-au căsătorit în 2006, iar mariajul lor a durat până în decembrie 2011.
Pe 26 noiembrie 2015, José Carreras a susţinut spectacolul „The Very Best Of José Carreras”, la Bucureşti, la complexul Romexpo, în cadrul ultimului său turneu mondial. Tenorul a fost acompaniat de soprana Nataliya Kovalova și de Filarmonica George Enescu.
Fiind realmente cutremurat de tragedia care a îndoliat ţara noastră, José Carreras a dedicat piesa „Ave Maria” victimelor din clubul Colectiv, interpretarea sa fiind însoţită de fotografiile cu chipurile tinerilor, afişate pe două ecrane imense, impresionând publicul până la lacrimi.
La 27 noiembrie 2015, tenorul i-a vizitat pe bolnavii de leucemie internaţi la Institutul Fundeni din Bucureşti, în condiţiile în care, în ultimii zece ani, fundaţia patronată de tenorul spaniol a oferit un ajutor consistent secţiei în care se fac cele mai multe transplanturi de măduvă din România. Cu acest prilej, Carreras a declarat: „Fiecare moment din viaţă are posibilitatea să fie un moment fericit. Aflându-mă aici, vorbind cu voi, ştiind că acolo sunt mici pacienţi, în mâinile unei minunate echipe ştiinţifice şi cumva că pot fi doar puţin, puţin de ajutor, e un moment de fericire, pentru siguranţă”.
La 28 noiembrie 2015, Carreras a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în semn de recunoaştere a activităţii sale artistice la nivel internaţional. În Laudatio, se arată că „tenorul José Carreras este un mare om, un mare iubitor de oameni, un altruist, care poate fi luat ca un model. Toţi tinerii din lume îl vor urma pentru că a reuşit în arta pe care o face”.
La rândul său, artistul a declarat: „Este o onoare să primesc acest titlu din partea Academiei de Muzică din Cluj, una dintre cele mai active instituţii muzicale din România. Legătura mea cu România durează de mult timp şi mă bucur că muzica mea este apreciată de publicul românesc, care respectă munca mea. Muzica este vocaţia mea de când eram copil, este viaţa mea. Nu este o mai mare profesie în viaţă decât muzica”.
La 29 noiembrie 2015, tenorul José Carreras a concertat în premieră la Cluj-Napoca, în faţa a 7000 de spectatori, sub titlul „The Very Best Of José Carreras”, la Sala Polivalentă, show-ul său cuprinzând câteva melodii celebre ale perioadei „Belle Époque”, dar şi cunoscute arii de operă, operetă şi musicaluri, precum şi melodii pe care artstul le-a interpretat mai puţin. Tenorul a fost acompaniat de soprana Nataliya Kovalova şi de Orchestra Filarmonicii de Stat Transilvania, dirijată de nepotul celebrului tenor, David Gimenéz.
Răzvan Moceanu
