Spaţiul islamic este cucerit, din interior, cu arme mai eficiente decât orice tehnologie militară – videoclip-uri după reţete occidentale, hip hop, rock, internet-mania, blogg-uri, fashion. „Agresorul” nu este străin, sunt tinerii musulmani. Mullahii reclamă în zadar intoxicarea şi pervertirea pe modele occidentale şi pun piedici care se sfărâmă uşor în faţa revoluţiei pop care a cuprins spaţiul islamic.
Reflectoare şi un perete de boxe. Ritm sacadat stil tehno. O femeie superbă, cu părul negru curgând în valuri. Un decolteu generos şi o talie dezgolită în ritm de dans de capetele unei cămăşi neglijent încheiată la doi nasturi. „Ana Haifa” – „Eu sunt Haifa”, cântă, într-un videoclip, libaneza Haifa Wehbe, una dintre cele mai faimoase vedete pop orientale. Repetă obsesiv şi narcisist „eu sunt Haifa”, în mişcări unduitoare, cu un puternic parfum erotic. Nu lipsesc din reţeta de succes stropii de apă şi hainele ude, lipite de piele. Un videoclip între sutele de mii scose pe bandă rulantă la Beirut sau Dubai. Industria pop orientală câştigă teren pe zi ce trece. Sume de până la 300.000 de euro sunt investite în videoclipuri care circulă peste tot în spaţiul islamic, cu ajutorul internetului şi al canalelor tv prin satelit. Amestecul de ritmuri orientale cu cele moderne, de miscări unduitoare din buric cu paşi de dans folosiţi de vedete pop americane sau europene, este de-a dreptul intoxicant şi exercită o fascinaţie fără drept de apel pentru tinerii din Orient până în Asia. Mulahii şi autorităţile religioase sunt neputincioase. Show-uri şi seriale sunt interzise, cântăreţi nu pot urca, uneori, pe scenă, site-uri sunt blocate, decrete religioase sunt emise – dar nimic nu poate opri revoluţia pop.
Hezbollah şi 50 Cent
Este şi acesta un fel de dizidenţă ori de modernizare, susţin producătorii arabi din industria muzicală, chiar dacă, în cazul vedetelor femei, mesajul este unul puternic sexual, ceea ce poate fi interpretat ca un nou tip de discriminare, altul decât clişeul femeii ascunse de văluri prin care spaţiul islamic este cunoscut. „ Ce e rău dacă o femeie e sexi şi arată asta?” îmi spune o tânără libaneză, şi adaugă categoric „ să nu vină careva să-mi spună mie cum să mă îmbrac!”. Evident, un astfel de spirit de frondă poate fi manifestat public în puţine ţări din Orient. Libanul este un spaţiu al excepţiilor, pentru că „Elveţia Orientului” adună un mozaic de religii, reprezentat ca atare la putere şi nu există un cod de comportament ori îmbrăcăminte impus, ca în alte ţări din zonă. Popularitatea vinde şi deci adună la un loc cele mai paradoxale perechi, cum s-a întâmplat cu frumoasa cântăreaţă Haifa Wehde, altfel foarte criticată de cercurile tradiţionaliste pentru îmbrăcămintea ei revelatoare, care a participat în Sudul Libanului, la o adunare la care a vorbit liderul Hezbollah Hassan Nasrallah. Aceeaşi Haifa a făcut pereche cu exact opusul unui om ca Nasrallah, cântăreţul 50 Cent într-un concert la Beirut.
Minijup şi chador
Realitatea industriei pop din spaţiul islamic este paralelă cu o realitate politică complet diferită. Două lumi plasate la extreme. Este uimitor cum locuri precum Gaza, Arabia Saudită sau Iranul pot fi sursa unei adevărate industrii pop, de multe ori de underground, foarte modernă în mijloace, urmând reţete occidentale de show biz, în timp ce pe stradă domină, la prima vedere, realitatea codului de îmbrăcăminte şi comportament islamic ori panourile cu martiri ai islamului sau slogane cu „Moarte Americii”. Aceeaşi Americă de unde vin mare parte din produsele de divertisment pentru Orient şi unde îşi au sediul numeroase posturi de televiziune ale diasporei arabe ori iraniene, care transmit prin satelit, acasă, ceea ce mulahii numesc „depravarea occidentală”.Companiile occidentale au sesizat potenţialul financiar uriaş al unui spaţiu până acum câţiva ani inaccesibil.O faimoasă băutură răcoritoare americană se vinde cu imaginea cântăreţei libaneze Haifa Wehbe, cu scopul de a cuceri piaţa arabă. MTV s-a grăbit să deschidă un canal special pentru tinerii arabi, şi a intrat în concurenţă cu posturile locale, care emit din Liban ori Dubai. Reality show-urile golesc străzile şi ţin oamenii în casă, în faţa televizoarelor. Publicitatea indiferent cum ar fi, chiar negativă tot audienţă aduce, cum s-a întâmplat cu varianta arabă a Big Brother care a deranjat alti „fraţi mari” din cercurile clericale. Benefică ori nu, influenţa occidentală asupra tinerilor din Orient este imposibil de negat. „Nouă ne place moda occidentală dar asta nu înseamnă că o copiem, ne găsim propria voce, nu suntem doar niste copii ridicole ale tendinţelor de afară” susţine Caline, o tânără libaneză. „Şi să ştii că de exemplu pe strada Monot, în Beirut, nu vin în baruri doar creştini, vin şi musulmani”, completează ea.
Cum să fii „hip” în Beirut
Strada Monot, Beirut. La fiecare câţiva metri câte un bar, un restaurant ori o discotecă. Parada maşinilor este impresionantă, mărci germane, americane, japoneze, de ultimă generaţie. Tineri cu tricouri mulate şi părul strălucind de gel , femei frumoase îmbrăcate după ultimele tendinţe în modă, tocuri înalte, extensii de păr, râsete, muzică modernă bubuind din sistemele instalate pe maşini, ori revărsându-se din clădiri cu fiecare deschidere de uşă, pentru câteva clipe. În baruri şi discoteci petrecerile se întind până la ziuă, udate bine de băutura cea mai populară – whisky, pentru că arak-ul, rachiul tradiţional arab e pentru bătrâni şi pentru turişti.
Intifadă în ritm de rap
Nu departe de graniţa libaneză, Fîşia Gaza. Ritmul se schimbă, optimismul, zâmbetele, decolteurile şi atitudinile sexi dispar. Într-o sală de mărimea unui cămin cultural, cu o instalaţie de sunet defectuoasă şi lumină de la câteva becuri, tinerii se mişcă în ritm de rap. Un grup de adolescenţi, băieţi şi fete, îmbrăcaţi în stilul rapperilor americani, îşi articulează cu entuziasm, versurile cu mesaj politic. „Zidul de separare i-a amuţit speranţa, Ca o pasăre care va ieşi din colivie, Ea îşi desface aripile şi zboară, Noi vom striga mereu fără teamă”. Deja aici diverstismentul capătă accentele artei angajate. „Noi suntem un fel de negri ai Orientului” spune un tânăr palestinian. Sunt indignaţi de colonizările israeliene dar nu vor să aleagă calea armelor. Ei îşi transmit mesajul prin rap: „Lăsaţi-ne să ne prezentăm, Suntem dintr-un oraş numit Lid, Unde cei care ucid şi demolează, Scapă mereu nepedepsiţi”. Trupa de 3 rapperi palestinieni, Dam, duce o intifadă muzicală. Ei au fost primii care au pus în ritm de rap povestea naqba- catastrofa pierderii Ierusalimului şi înfiinţarea statului Israel – „Cine este teroristul? Eu sunt?! Cum de eu sunt teroristul când tu mi-ai luat pământul? Cine e teroristul? Tu esti! Mi-ai luat tot ce aveam, când mă aflam în ţara mea, Ne ucizi cum ne-ai ucis şi strămoşii, Vrei să apelez la lege? Pentru ce? Tu esti şi avocatul şi martorul şi judecătorul! Dacă tu esti judecătorul meu, Eu voi fi condamnat la moarte!”
Islamul se schimbă în FM
Hip hop, melodii arăbeşti de compromis între tradiţie şi modern, câte un hit britanic ori american de ultimă oră, rock şi soul, se amestecă pe undele radio din autobuze, microbuze şi maşini, în aşteptare la graniţa Al Areeda, dintre Liban şi Siria. Cei mai mulţi dintre oamenii din maşini sunt sirieni careu se întorc din Liban unde au vândut la preţuri bune, mărfuri mai ieftine în Siria, ca ţigările. Radiourile sunt date la maximum. Vânzătorii din bazarul din Damasc îşi deschid prăvăliile în timp ce la radio se aude vedeta americană Rihanna cum îşi tot cântă umbrela. Pentru programele radio, reţeta e occidentală. Obişnuitul horoscop de dimineaţă, ştiri despre trafic, noutăţi din lumea vedetelor dar şi mini talk-show-uri pe teme serioase, sociale, privind de exemplu statutul femeii în Siria şi în general în lumea musulmană ori teme de impact precum operaţiile estetice. Posturile de radio în Siria au apărut ca ciupercile după ploaie- Mix FM Syria, Madina FM, Rotana Style, Arabesque FM. Cenzura regimului autoritar al lui Bashar al Assad nu-şi face simţită prezenţa, decât dacă intră în discuţie teme delicate ca religia ori politica. Câtă vreme moderatorii stau departe de subiecte inflamatoare, pun muzică de orice fel şi iau dedicaţii, totul este in regulă, şi acceptat oficial, inclusiv dezbaterile despre homosexualitate.
Balade de dragoste în Afganistan
Până şi în Afganistanul cu comunicaţii deficitare, cu localităţi rupte de lume, încet, încet, mai întâi în oraşele mai mari, se face iar auzită muzica, după anii de tăcere impusă de talibani. Afganii îşi readuc aminte de marii lor cântăreţi din anii 70 şi 80, care au fugit din calea războiului civil, dar înclină urechea şi la noile talente care cântă despre teme vechi ca dragostea. Melancolia domină cîntecele unor tinere speranţe ca Shafiq Mureed, care nu se sfieşte însă, din Kabul, să folosească în videoclip-uri femei afgane frumoase, îmbrăcate în blugi, machiate şi fără văl, maşini scumpe, să cânte despre dragostea care învinge toate opreliştile, în cea mai mare distonanţă cu opiniile tradiţionaliştilor. Oricum, afganii care încep să aibă timid dar sigur acces la televizoare şi internet, ori care au fost deja expuşi, ca refugiaţi în Pakistan, mai ales, la un alt fel de cultură, mai relaxată, mai permisivă, şi-au dezvoltat gustul pentru lucruri noi. Mai ales producţiile indiene fac furori în Afganistan, de la muzică la filme. Bollywood-ul a câştigat deja în Afganistan, o felie importantă de audienţă. Fostul secretar general adjunct al ONU, indianul Shashi Tharoor povesteşte cum în unele zone din Afganistan, la ora la care sunt difuzate seriale bollywood-iene de succes, spre seară, toate prăvăliile se închid, nu mai e ţipenie de om pe străzi, toată lumea e în casă în faţa televizorului. „Problema e că poliţia a înregistrat o creştere a infracţionalităţii la ora de difuzare a serialului indian, pentru că hoţii loveau chiar atunci prăvăliile închise” spune cu umor Shashi Tharoor, pentru FP Romania. În plus, încet dar sigur, în Afganistan încep să se audă tot mai multe posturi de radio. Este cea mai la îndemână sursă de informare ori divertisment, într-o ţară unde ziarele pot fi cititite doar de prea puţini, de vreme ce majoritatea populaţiei este analfabetă.
Revoluţia neislamică
În fiecare joi seară, Nordul Teheranului se rupe de restul Iranului. Străzile pline de lumină, se umplu de maşini scumpe, din care bubuie la decibeli cumplit de înalţi muzica tehno-pop iraniană ori americană, şalurile cad „din greşeală” de pe părul tinerelor, ochelarii de soare de firmă sunt afişaţi la lumina felinarelor, cafenelele sunt pline, femeile nu se sfiesc să fumeze narghilea, deşi oficial e permis numai bărbaţilor. Pe munţii din jurul capitalei, în păduri, tinerii se refugiază cu muzica dată la maximum din maşini, şi cineva e sacrificat ca să stea de pază şi să dea alarma dacă vine poliţia. Alţii se retrag în vile, închid uşile, blindaţi cu alcool şi Cd-uri de contrabandă, ocazional droguri şi petrec tot week-endul. Antenele de satelit sunt interzise prin lege în Iarn, dar aproape că nu există familie, fără un receptor. Poliţia vine, le confiscă sau se lasă mituită. Oricum, iranienii au acces la zeci de canale care emit din Orient sau din diaspora. Iranul dincolo de uşile închise are altă faţă decât cel oficial. Muzica occidentală cu versuri, modernă sau clasică, e considerată nocivă pentru morala islamică şi este interzisă pe canalele de radio şi TV publice, dar, paradoxal, pe strada Hafez din Teheran, e plin de magazine care vând instrumentele muzicale occidentale, ca viorile, saxofoanele ori chitările. Deşi preferinţele generale ale tinerilor se îndreaptă spre ritmurile dansabile, nu lipsesc trupele rock, metal, rock alternativ ori jazz – Barad, O-Hum, The Technicolor Dream, Kahtmayan. În acorduri de chitară şi bas se aud, în farsi sau engleză, mai ales versuri ale poetilor clasici persani. Cu toate acestea, muzica lor nu poate urca pe scene publice, excepţii au fost doar în timpul mandatului fostului preşedinte reformist Khatami. O întreagă industrie trăieşte în underground, de la muzicieni până la critici muzicali. În garaje la marginea capitalei, departe de urechile mullahilor şi ale poliţiei, numeroase trupe repetă, înregistrează şi îşi transmit muzica pe internet ori la posturile de radio care emit de afară şi pot fi recepţionate în Iran, precum Radio Farda, echivalentul iranian al Europei Libere. Este un fenomen similar cu cel înregistrat în trecut în blocul comunist, inclusiv în România. Pirateria aduce pe calculatoare orice film de afară. Pe străzile Teheranului abundă cutiile cu CD-uri şi DVD-uri piratate, cu dokhtaran-e zibă – fete frumoase adică porno ori ultimele bockbustere americane. În ce priveşte producţia locală, cinematografia iraniană este de multă vreme legendară. Filmele iraniene premiate la festivaluri străine, deşi interzise în cinematografele republicii islamice, sunt de găsit în cutiile contrabandiştilor, pe stradă, chiar sub ochii poliţiei. Internetul este alt motor pentru Iranul ascuns. În prezent, republica islamică are, paradoxal, cea mai mare comunitate de bloggeri din lume. În pofida restricţiilor, impuse de autorităţi, tinerii iranieni reuşesc să ocolească zidurile virtuale şi să acceseze orice fel de informaţie. Nici măcar site-urile porno, cele mai vânate de Ministerul Informaţiilor, nu rămân închise. Este un fenomen valabil în tot spaţiul islamic. Internetul deschide toate uşile, muzica modernă acoperă chemările la rugăciune, serialele bollywood-iene şi filmele înlocuiesc emisiunile pioase. Tinerii beau wisky, nu arak.
Autor: Carmen Gavrilă
