După aproape cinci ani de război sirian brutal care a condus la pierderea a peste 250.000 de vieţi, Consiliul de Securitate al ONU – supranumit şi serviciul „112” al securităţii internaţionale – a aprobat în unanimitate pe 18 decembrie, la New York o rezoluţie de pace pentru Siria. Textul rezoluţiei ONU le cere „tuturor părţilor încetarea imediată a oricărui atac asupra obiectivelor civile”.
Planul de pace a fost negociat între cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (SUA, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi China) şi discutat cu restul ţărilor, astfel încât, rezoluţia să poată fi aprobată.
Prin urmare, datorită procesului de negociere între principalii actori cu interese în conflictul sirian, s-a ajuns la un prim rezultat acceptabil pentru părţi. Rămâne să vedem în scurt timp şi care vor fi mijloacele de presiune pe care le-au folosit sau le vor folosi actorii implicaţi în continuarea tratativelor, întrucât scopul fiecăruia este să ajungă la termenii care-i sunt cei mai favorabili în acest proces de pacificare siriană.
Cu alte cuvinte, urmează să vedem care vor fi mecanismele de aplicare şi maniera de abordare a acordului stabilit, dar şi care va fi efectul global asupra relaţiilor internaţionale, ca urmare a punerii în practică a rezoluţiei ONU.
Interesant este că e pentru prima oară când ţări aflate în opoziţie în ceea ce priveşte labirintul sirian – precum SUA şi Rusia – s-au pus de acord, în termeni concreţi, asupra unor soluţii de ieşire din criza care a izbucnit în 2011. O altă noutate o reprezintă faptul că americanii iau în calcul posibilitatea ca preşedintele sirian Bashar Al Assad să poată asuma un nou mandat, în urma organizării viitoarelor alegeri, sau, cel puţin, şi-au manifestat convingerea că nu mai este absolut necesară o plecare în foarte scurt timp a preşedintelui sirian.
Rămân de clarificat aspecte importante şi intens dezbătute precum: viitorul preşedintelui sirian Bashar al Assad, care vor fi grupurile din opoziţie care vor lua parte la convorbiri sau care dintre grupările siriene vor fi considerate teroriste şi cine se va putea prezenta la alegeri.
De subliniat este şi faptul că Al Assad a făcut apel la principiul suveranităţii şi a afirmat că „poporul sirian este singurul care va decide soarta ţării” şi a refuzat ideea de a negocia cu rebelii opozanţi pe care i-a catalogat drept „terorişti”.
Desigur, suveranitatea statală limitează puterea ONU şi în cazul Siriei, însă atâta timp cât planul a fost aprobat de mari puteri cu viziuni antagonice în acest conflict, este de aşteptat ca prin presiuni diplomatice şi manevre pe teren, să se găsească o modalitate de a stabili convorbiri între părţile direct implicate în războiul care a măcinat atâta timp Siria şi a devenit o ameninţare la adresa ordinii şi securităţii internaţionale.
Articol de Veronica Popa
