Scriitorul Dinu Săraru este unul dintre cei mai cunoscuṭi romancieri, dramaturgi ṣi publiciṣti contemporani. Pasiunii sale de a scrie despre ṭărani, despre „niṣte ṭărani”, i s-au alăturat ṣi altele. Spirit viu ṣi bun observator al lumii care îl înconjura, fiul învăṭătorului Costică Săraru din Slătioara a fost atras de la 18 ani de oamenii care „vedeau idei” ṣi cu care simṭea că are afinităṭi. Acest lucru avea să-l ajute mult în formarea sa ca om ṣi mai ales ca om de creaṭie.
Dinu Săraru a fost în anii ’50-‘60 jurnalist de radio ṣi presă scrisă, apoi director la Teatrul Mic ṣi Teatrul foarte Mic (1977-1990), director la Teatrul Naṭional (2001-2004). Romanele ṣi piesele sale de teatru publicate din 1973 ṣi până acum au fost citite ṣi răscitite, apreciate, criticate, premiate, aṣa cum le stă bine unor opere literare.
În interviul amplu acordat pentru Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii –interviu din care vă oferim câteva fragmente -, scriitorul Dinu Săraru ṣi-a păstrat savoarea povestirii.
Eram trimiṣi la evenimente de cea mai frumoasă ṭinută
„Am dat concurs cu [Alexandru Balaci] la Radio la începutul lui noiembrie sau la sfârṣitul lui octombrie ṣi în 15 noiembrie a apărut ordinul pe care îl am, prin care am fost anunṭat că prin concurs am fost angajat la postul de Radio Bucureṣti, la redacṭia Carnetul Cultural, reporter III sau IV, Săraru Constantin Grigore. Şi m-am trezit angajat la Radio, în 1950, deci la jumătatea veacului trecut, ca să aveṭi o idee de când sunt eu legat de Radio ṣi am rămas legat până în ziua de azi. Radioului datorez ṣi gazetăria pe care am făcut-o ṣi literatura pe care am scris-o, meseria de scriitor ṣi „civilizaṭia ceasului„ ṣi disciplina ṣi uzul societăṭii bune. Pentru că noi eram trimiṣi, reporterii ăṣtia, să participăm la evenimente care erau de cea mai frumoasă ṭinută intelectuală, cu un public de cea mai aleasă ṭinută, la interviuri, la convorbiri cu personalităṭi absolut remarcabile ale ṣtiinṭei ṣi culturii româneṣti. Am crescut de la 18 ani în mijlocul acestei lumi, nu în mijlocul pegrei ăsteia care populează ṣi radiourile ṣi televiziunile, cu prototipul Nicoleta Luciu ṣi nu ṣtiu ce golani motocicliṣti ṣi sunt ṣi guriṣti ṣi antreprenori de târguri, bâlciuri culturale artistice, de varietăṭi ṣi aṣa mai departe. În altă lume am crescut, în altă lume am învăṭat să mă îmbrac, în altă lume am învăṭat să mă bărbieresc în fiecare dimineaṭă ṣi de două ori pe zi, dacă seara trebuia să mă mai duc undeva ṣi să port cravată ṣi să mă uit la ceas ṣi să respect ceasul ṣi, cum am mai spus o dată chiar la postul de Radio Bucureṣti, azi nici ora exactă nu mai este exactă, a posturilor de radio ṣi televiziuni!”
Un prost grădinar, tovarăṣul Balaci
„Redacṭia Culturală nu era atât de bogată ca astăzi ṣi mai târziu, când am devenit ṣi eu ṣeful acestei redacṭii. Era mai restrânsă, sediul ei era peste drum, e o casă maură peste drum de intrarea principală în Radio. Acolo ne înghesuiam noi, [Naftuli] David era redactor ṣef, […] secretar general era Balaci.
S-a consumat un conflict între David ṣi mine într-o ṣedinṭă publică, atunci când se stabilea programul, pentru că eu nu ṣtiu ce isprăvi făcusem ṣi trecusem peste toate regulile astea ṣi canoanele impuse de David ṣi păstrate de la vechea disciplină care era frumoasă, a Radioului ṣi atunci am fost pus în discuṭia redacṭiei ṣi certat ṣi a fost acuzat ṣi Balaci de către David că, „Din nefericire, Săraru este ocrotit de un prost grădinar, tovarăṣul Balaci„. Şi atunci Balaci ṣi-a băgat mâna în buzunarul de la piept al vestonului – era elegant îmbrăcat – ṣi a scos o fotografie a lui, rezemat, în hanorac alb rezemat de o balustradă deasupra munṭilor – că era unul din împătimiṭii călătoriilor pe munte – ṣi a scris pe ea: „Lui Dinu Săraru, cu drag ṣi încredere, de la prostul grădinar dar marele lui prieten, Alexandru Balaci„. David a văzut ce face ăsta, dar nu ṣtia ce scrie. Şi [Balaci] mi-a dat poza în ṣedinṭă. Şi David m-a ridicat în picioare ṣi mi-a cerut să-i duc poza ṣi a citit poza. Şi l-a făcut pulbere pe Balaci ṣi pe mine m-a călcat încă o dată în picioare ṣi s-a ales praful. Şi a mai trebuit să treacă un an-doi până când să intru în graṭiile lui David ṣi să mă aprecieze.”
Eram cineva!
„Am fost trimis reprezentant la Festivalul Mondial de Televiziune de la Monte Carlo organizat de familia princiară ṣi trăia prinṭesa celebră [Grace de Monaco] care era de o frumuseṭe… ca o prinṭesă era de frumoasă! Chiar puteam să spun, dom’le, am văzut ṣi eu o prinṭesă, aṣa era de frumoasă! Şi era îmbrăcată la festivitatea finală, cum să spun… când s-a prezentat un film al lui Visconti, extraordinar, unul din marile filme ale lui Visconti ṣi ea a venti într-o rochie azurie până în pământ, cu trenă. Dom’le, era prinṭesă din poveṣtile mele din copilărie, aṣa era de frumoasă! Şi am stat la masă cu ea, vă daṭi seama, atuncea…. Şi printr-o împrejurare care a fost favorabilă ṣi exploatată ṣi de mine, am fost ales vicepreṣedinte al Ediṭiei a 13-a, a fost o ediṭie extraordinară, organizată chiar sub auspiciile prinṭesei Grace Kelly. Şi eram cineva!… Ştiu că atuncea s-a anunṭat în ziarele de pe coastă ṣi-n ziarele de la Paris că „Dinu Săraru, vicepreṣedinte, a fost numit ieri…„ – aṣa scria – „directorul programelor culturale ale Radioteleviziunii Române„, deci am avut o lansare europeană în funcṭia asta [în 1969]. Şi eu eram acolo ṣi am aflat ṣi eu din ziare că fusesem promovat, aṣa.
Dar ca să ajung la Monte Carlo a trebuit să trec pe la Roma, pe unde era Balaci, prietenul meu ṣi mentorul meu, directorul Casei Române de la Roma. Şi cu mine acolo era ṣi soṭia lui Mihnea Gheorghiu, Anda Boldur, din familia celebră Boldur, ea era vară din fraṭi cu Bibescu, dar nu ṣtiam atuncea. […] Şi am cutreierat Roma cu Anda ṣi toate bisericile din Roma ṣi tot ce se putea ṣi-n Trastevere am fost, a fost extraordinar!”
Am fost apărat de grupări diverse
„Eram director la Teatrul Mic. Şi am pus în scenă Richard al III-lea. Şi a fost un spectacol extraordinar, cu lume, cu omor de oameni… antitotalitar, anti… ṣi afiṣul făcut de soṭia lui Blaier, Clara Blaier, era o unguroaică extraordinar de frumoasă ṣi de talentată ṣi ne-a făcut un afiṣ. Ştefan Iordache juca Richard al III-lea ṣi a făcut ea un cap de rege cu coroană de aur ṣi cu regele legat cu un prosop la cap, că-l doare capul… afiṣul a luat premiu în America!
În sfârṣit, spectacolul a fost pus sub urmărire, a fost anchetat, nu mai discut lucrurile astea. Fapt este că în presă a fost lăudat, deṣi Teatrul Mic de o anumită grupare – despre care o să vorbesc poate ṣi cu ocazia asta, cu ocazia Teatrului Radiofonic ṣi Teatrului de Televiziune – nu era simpatizat, pentru că era un succes mare al Bucureṣtiului. A fost cum s-a spus după aia, s-a recunoscut, dar după atâta timp, după ce-am fost dat eu afară, în ’90, că a fost singura oază de libertate. […]
Pun Scrisoarea pierdută care a fost cea mai mare anchetă de Securitate de la Teatrul Mic! O să vorbim ṣi despre asta, că e legat ṣi Radioul… Am fost apărat de grupări diverse care, deṣi intenṭia a fost, cum să zic, decapitarea Teatrul Mic ṣi zdrobirea Teatrului Mic care avea succesul ăsta monstruos în Sărindar. Dar am fost apărat în presă, de la Paleologu la Răzvan Theodorescu, de la Răzvan Theodorescu la Cristoiu, dar cine nu… Au fost solidari cu spectacolul, că a fost cea mai mare anchetă de Securitate. Şi a apărut un articol în România Literară: „Oameni de teatru care fac experimente cu opera lui [Caragiale] ca să facă trimiteri la actualitate„”.
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
