În 1947 era limpede pentru toată lumea că regimul comunist s-a instalat temeinic. Cei nemulṭumiṭi care se ascunseseră în locuri izolate din munṭi au început să-ṣi sporească rândurile ṣi să se organizeze. Adunaṭi în grupuri de 10 până la 40 de oameni, partizanii erau ṭărani, foṣti ofiṭeri, studenṭi, avocaṭi, medici. Cercetări din ultimul timp au identificat cel puṭin 20 de centre de rezistenṭă armată pe întreg teritoriul României, din Bucovina ṣi Maramureṣ până în Dobrogea ṣi Bihor. Înarmaṭi cu puṣti, pistoale ṣi mitraliere rămase din război, aceṣti luptători anticomuniṣti nu au fost un pericol concret pentru guvernanṭi, dar au subminat timp de 10 ani pretenṭiile autorităṭilor de a deṭine controlul deplin asupra ṭării, întreṭinându-le neliniṣtea.
Partizanii îṣi alegeau sprijinitori din rândul sătenilor care le puteau furniza alimente, îmbrăcăminte ṣi informaṭii. Vara trăiau în păduri, mutându-se din loc în loc, adunând adepṭi, organizând reṭele, plănuind răsturnarea guvernului ṣi sperând ajutor din Occident. Iarna traiul lor devenea foarte dificil. Grupurile mari erau silite să se despartă pentru a supravieṭui mai uṣor. Frigul îi silea să stea în casele izolate ale oamenilor – punându-i în pericol -, în colibe sau chiar în grote. Vânau ca să se poată hrăni sau îṣi făceau din toamnă gropi pentru alimente ṣi muniṭii. Stăteau mai mult într-un loc, să nu lase urme pe zăpadă. Direcṭionau fumul vetrelor în aṣa fel încât să nu fie văzut de departe. Toate aceste condiṭii îi făceau mai vulnerabili ṣi de aceea, în timpul iernii, mulṭi erau prinṣi de forṭele de represiune, arestaṭi sau uciṣi în adăposturile în care erau găsiṭi.
Vă prezentăm impresionante mărturii ale câtorva dintre ei, înregistrate cu ani în urmă în Maramureṣ, Bucovina, Bistriṭa, Argeṣ ṣi Făgăraṣ. Înregistrările se află în Arhiva de istorie orală.
Vasile Chindriṣ · rezistenṭa din Maramureṣ · grupul Vasile Paṣca
„Dintre oamenii ăştia de frunte n-a intrat nici unul în colectiv, rar când a intrat! A fost a doua colectivizare ṣi au intrat. Au fost presaţi oamenii. Au fost arestaţi şi deportaţi oamenii ṣi i-au speriat. În 1949 au început arestările în masă, au început să-i deporteze la Canal şi în alte părţi. […] În 1948 a fost trecerea de la catolicism la ortodocşi – obligatoriu! Oamenii noştri ce-au făcut? Unii s-au înscris, alţii nu s-au putut înscrie. […] Şi-aşa că noi de atunci am pus o ură pe Partidul ăsta Comunist ṣi mulţi ne-am tras deoparte, am suferit, am fugit. […]
După ce am plecat în munţi, la vreo câteva zile, la o săptămână-două-trei, ne-am întâlnit cu grupul lui Pop Achim. Ne-am întâlnit cu ei, făcând legătură cu ei, am stat împreună până în ’52.
Unde aţi stat, pe Hudin?
Hudin, Ţibleş, Covăţ şi Albior, în munţii ăia… am stat cel mai mult, am stat pe-acolo. […]
Câţi ieudeni eraţi?
Noi am fost şapte. Cei şapte erau aşa: fraţii Chindriş, fraţii Hotico, Chindriş Dumitru, Dunca şi Dunca Dorel. […] Noi ieudenii am stat separat, […] că aveam legătură cu părinţii noştri, fratele lui Hotico, Ion, Grigore, mergeau şi se întâlneau cu acei oameni care ne alimentau şi au spus că să mergem să scoatem grupul Nicolae… a fost asta în ’51, prin noiembrie, aproape de Crăciun. Să mergem în data de, în locul de întâlnire unde îi vom întâlni pe unii dintre ei, să îi ridicăm de-acolo, că-s trădaţi şi aşteaptă să cadă zăpada. Aşteaptă să cadă zăpada şi să-i înconjure, să-i prindă.
Noi am plecat. Am plecat la întâlnire, au venit ei doi acolo la întâlnire, au venit Paşca Vasile, Hotea Vasile şi Achim, băiatul. Şi s-au înţeles să mergem, chiar dintre ai noştri, unul a venit înapoi şi doi s-au dus cu ei. Şi le-am adus alimente şi le-am adus la noi. Amu, ei pe câmp… a dat zăpadă şi au venit… de unde până unde, că i-au scos maramureşenii de acolo, că au simţit ca sunt trădaţi şi i-au scos [din acele locuri]…
După ce a trecut iarna, iar ne-am împreunat toţi, în timpul lunii februarie când era zăpada mai mare, am mers eu cu feciorul lui Nicolae, că era ca un fel de vânătoare, am şi împuşcat un mistreţ. Am mers să ne informăm până la Suciu de Jos, să vedem ce s-a întâmplat cu familiile lor, după ce noi i-am scos [de acolo]… Într-adevăr, familiile lor… au fost arestaţi, toţi au fost arestaţi, un nepot de-al lui Paşca Vasile, din Valea Mărului cum îl chema? Gavrilă… […]
Şi am auzit, n-am mers până aproape de comună, am mers la o pescărie sub Groşii de sub Munte, unde era o doamnă şi cu un pădurar. […] Ne-am apropiat, după ce am trecut prin pădure, nu era zăpadă mare, [cu grijă] să nu facem nici urme, ne-am băgat lemne şi ne-am apropiat de casa doamnei, acolo în pădure, la pescărie. Am mers acolo că ea ştia de noi, doamna, o femeie foarte cumsecade, ne-a întrebat „Ce să vă dau?„ „Nu ne dai nimic, fii atentă aici: noi plecăm de aici numai prin apă! Orice s-ar întâmpla, nu ne recunoaşte, că noi nu te recunoaştem…„ Ne-a dat săraca nişte ceapă, ne-a dat… nu ne-a lăsat. Am plecat de la ea. […]
Între timp, armata a venit acolo şi a înconjurat munţii ăia, Hudinul, Ţibleşul, Coveţile… două batalioane din Maramureş, de la Dragomireşti şi două au venit de aici de la Someş, care se întâlneau în creasta munţilor, între hotare. [Au venit] după Paşca Gheorghe… Între timp, după ce au venit ei şi au umblat pe-acolo, au apărut fraţii Paşca… ăia au fotografiat, [că] după ce s-au întors ăştia de la vânătoare, au făcut urme… ei n-au ştiut c-a venit armata!
Între timp, auzim trei focuri de armă. Erau Hotico Ion, Dunca Ilie, care au fost duşi încoa’. Auzim trei focuri de armă şi ne-am alarmat… […] Tăcem din gură, stăm, stăm, stăm… nu vine nimeni. […] Între timp ne făceam rugăciuni… am stat atâtea ore în zăpadă! Când merge armata [spre noi], ieşea dintr-un pârâu adânc şi… [ne-am zis] „Nu trage nimeni, că-s copii, mamele care îi aşteaptă ca şi pe noi, nu suntem atacaţi, noi ne retragem frumos, până nu se face nici un abuz de armă!„ Ne-am retras, la vreo 20 de metri, unde am avut magazia pentru alimente… […] Şi apoi am mers şi am luat-o pe drumul spre Târgu Lăpuş…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
Ilie Dunca · rezistenṭa din Maramureṣ · grupul Vasile Paṣca
„Eu am fost la Săcel cu Chindriş Dumitru. Chindriş Vasile şi Chindriş Ştefan, care au fost toţi în munţi, au fost în Silişte. N-am mai ajuns la aceia. […] Şi eu m-am întâlnit cu Paşca, eu am fost primul care am intrat în grup la Paşca. […]
Aţi plecat cu Vasile Paşca?
Cu Vasile Paşca, da, […] pe cununa asta de munţi care duce din Tisa în Munţii Rodnei. Ne făceam adăpost pe iarnă. Adăpost pentru cartofi făceam în pământ, putini cu lapte şi cu brânză tot aşa în pământ şi la suprafaţă aveam colibele noastre, că nu eram stabili. Numai cât era iarnă [stăteam], ṣtiam pe unde umbla vara, numai noi să ştim. Şi apoi mergeam noaptea, umblam pe hotare şi pe comune noaptea. […]
Dar legături cu alte grupuri de partizani aveaţi?
Nu. Eu m-am întâlnit o dată cu Paşca Gheorghe care a fost împuşcat, de la Sălişte. Că noi ne cunoşteam dinainte, că am avut moşie acolo, la Dragomireşti, care se lăsa la Ţibleş, acolo în judeţul Bistriţa. Şi ei stăteau acolo, erau vreo trei fraţi Păşcenii ăştia. Parcă Gheorghe l-a chemat. Eu m-am întâlnit cu el, că după aceea am plecat de acolo. Am urmărit să ajungem, să ne întâlnim cu aceia, dincolo… […]
Până la urmă cum am căzut, tot din trădări din partea… de la Târgu Lăpuş, din comuna Groṣi, au fost arestaţi în 26 decembrie ‘51.
Cine?
Pop Nicolae, Ion al lui Ilieş, a fost arestat el şi feciorul, au fost arestate în 26 decembrie vreo ṣase-ṣapte persoane dintre cei care alimentau neamul lui Pop Nicolae. […] Şi noi, după ce am prins de veste că au arestat dincoace, de la Târgu Lăpuş, adică de aici din Groṣi, de prin Lăpuşul Românesc, am venit încoace, la Maramureş, eu cu văru-meu şi cu Hotico, ca să vedem dacă au arestat şi de la noi pe cineva. Şi am plecat sâmbătă de la adăpost, era aproape, ca luni la ora 8 să fim din nou la adăpost. Şi aşa s-a petrecut, că la 8 am fost înapoi, acolo la adăpost. Şi mergea batalion de intervenţie cu Securitatea, mergea cât avea post. […] Era zăpadă mare, umblam cu hârjoabe.
Ce sunt hârjoabele?
Alea protejează, nu te [cufunzi] în zăpadă. Cam atâta, un diametru bun [e] aşa, cât un scaun din ăsta, nuiele de alun…
Şi aşa că ne-au urmărit ṣi ne-au prins [pe 22 februarie]. […] Au dat de ponorul acela unde a dormit atunci când a fost văru-meu cu Pop Nicolae, cu feciorul şi cu ciobanul – patru persoane au fost duse la vânătoare. Şi când s-au înturnat înapoi, au făcut foc, s-a topit zăpada şi acolo când au dat aceia de urmă, [au zis]: „Hopa, măi, că aici e ceva, că s-a topit zăpada!„ Au continuat înainte, pe urme. Noi, de unde aveam adăpostul, mergeam pe un picioraş aşa de pădure, dar pădure ridicată, se vedea de departe, cam vreo 500 de metri, o jumătate de kilometru, dacă nu mai bine; mergeam şi apoi o luam în stânga sau în dreapta. Noi am mers pe urmele acelea, pe unde au mers ei la vânătoare. Şi ei mergeau la vânătoare în dreapta şi noi am luat-o în stânga, şi am trecut-o la Maramureş, peste Obcină. Delimitare de hotar de judeţ a fost atunci, acum nu-i, acum tot aparţine de Baia Mare şi Târgu Lăpuş.
Şi tocmai la 8 dimineaţa atunci, noi când am ajuns acolo, spre adăpost, mai aveam o linie dreaptă ca să nu ne slobozim în pârâu, să ieşim mai sus. […] Când am ieşit din pârâu, cum eram cu hârjoabele… numai eu aveam hârjoabe şi cu văru-meu, că pe Voicu îl ţinea zăpada, era şi mai uşor un pic, că era mai slăbuţ. Şi am ieşit şi am luat-o în stânga, la Maramureş. Şi ei au venit pe dincolo. Şi noi, după ce am trecut dincolo, la Maramureş, s-a presat zăpada. […] Armata ieşea atunci din pârâul acela, pe unde ne-am slobozit noi cu hârjoabele. Şi am auzit eu tuşind; m-am oprit numai… şi m-am rezemat de-un fag şi am schimbat hârjoabele de pe picioare şi le-am legat, şi le-am pus pe sobă. […] Şi atât a fost vorba noastră: „Pst!…„ – noi nu vorbeam prin pădure, să facem gălăgie. Am auzit tusea, poate şi zgomotul, că era în urma mea. Când veneau, pe aceeaşi urmă călcau zăpada care a fost presată de sâmbătă şi apoi a îngheţat, că a fost înmuiată şi a îngheţat. Şi ne-am uitat, am văzut că ieşea de pe râu armata, echipată ca de război, cu clopuri de fier… […] Şi-am văzut armata că iese acolo. Noi puteam trage să omorâm pe capete soldaţi nevinovaţi – care era pluton de intervenţie -, că şi de la noi din sat au fost după noi în urmărire, vecini de-ai mei. […]
Am fuşcăit, că aveam dantură atunci, am fuşcăit cât am putut şi am strigat: „Pregătirea pentru atac!„ ṣi atunci am tras fiecare câte-un încărcător, eu, văru-meu, cum erau armele încărcate. Toată armata s-a pus pe burtă! Acuma, noi cum s-o luăm să ajungem la adăpost, n-aveam posibilitatea, că ei rămâneau în jos, noi trebuia să ieşim sus, acolo, să nu deschidă foc asupra noastră. Şi ne-am înturnat înapoi, la Ieud, iar. Pe unde am venit, pe unde am mers, pe-acolo am înturnat înapoi la Ieud. Şi apoi am stat acolo, pe la Ieud, până sâmbătă, până la ora 2. […] Am dormit şi la unu’ şi la altu’, la nişte cunoştinţe. […] După aceea ne-am tras pe faţa Măgurii. […]
Aşa ṣi deci ne apropiem de sâmbătă, 22 februarie…
Chindriş Vasile şi Chidriş Ştefan, care au fost în grup aveau oile acolo. Am luat o stârpiciune, l-am tăiat, l-am belit, l-am băgat în ceaun, am făcut mămăligă şi ne-am dus, ne-am pus într-o răsturnătură de copac. Ne-am făcut un adăpost acolo noi trei. Umbla armată pe toate părţile. […] Făceam apă din zăpadă, acolo la adăpost, la răsturnătura aceea, ca să nu facem urme, să nu ne dăm de gol. Totuṣi, curiozitatea să vedem pe unde mai iese armata. Se vedeau pe hotarele noastre câmpuri mari, largi, se vedea încolo la Dragomireşti, peste Mărul lui Prislop. Vin ei înapoi şi plec eu. După ce plec eu, mă întorc şi eu înapoi, mă bag înapoi la adăpost. N-am văzut nimic. Se mai vedea şi pe hotar de zăpadă, se vedeau pâlcuri de zăpadă, se vedea şi departe. Şi stând aşa în adăpost aud o ruptură, o uscătură… Şi atunci eu… îţi faci impresia aşa: poate fi şi dintr-un copac, un rest de creangă uscată, cade jos şi pocneşte, poate fi un animal, urs. Am văzut urme de urs, că zice că nu umblă ursul iarna – umblă! Urme de urs, de porci mistreţ, umblau pe-acolo mistreţi… „Mă, eu ies până afară…„ Când am ieşit afară am fost şi somat – fără armă am ieşit afară – am fost somat: „Mâinile sus!„ Ce era să faci?!… Dar focul s-a deschis asupra noastră. Trăgeau cu pistoale mitralieră, trăgeau de cădea bura de pe copaci. Dar nu era propriu-zis zăpadă căzută, aceea era zăpadă care s-a fixat pe copaci. Cum a fost înmuiată, cum s-a înmuiat timpul şi apa aceea s-a făcut bură, aşa îi spunem noi, de nu se vedea şi cădea din crengi. S-a tras asupra noastră, n-au tras în noi. A fost comandantul, un locotenent-major, comandantul plutonului de intervenţie, nu securitate. Nu securitatea se băga înainte, băgau feciorii în termen, care făceau armată… Şi ne-au somat, am ridicat mâinile sus. „Să iasă şi cei din adăpost!„, am strigat să iasă. Şi atunci ne-au legat cu nişte aţă…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]
Ioan Hotico · rezistenṭa din Maramureṣ · grupul Pop Achim
„M-am dus cu ei acolo în pădure, în grupul lui Pop Achim. Acolo era Vasile Paşca, era Pop Achim, era Mâţ Ion, era feciorul lui Pop Achim, fata, Paşca Vasile, Vasile Hotea din Hărniceşti, tot maramureşean, dar era cu ei în grup. No, am stat până în ‘51 cu ei. Iarna am făcut-o acolo cu ei ṣi în ‘51 ne-am despărţit.
Aţi stat mereu în acelaşi loc?
Acelaşi loc… iarna.
Aţi iernat acolo toţi.
Am iernat acolo.
Şi cum vă descurcaţi cu mâncarea, cu îmbrăcămintea?
Aveau de unde aduce, din partea Someşului, oameni-gazdă, n-am fost aşa necăjiţi. Tot neamurile lui Pop Achim, aceia aduceau până la poalele muntelui alimente şi noi mergeam, [le luam], le duceam acolo unde stam.
Erau oameni de încredere…
Oameni şi neamuri, oameni de încredere, dară! Şi aduceau cu căruţele, puneau acolo, sub poalele muntelui şi noi mergeam şi le luam şi le scoteam, le duceam acolo unde stam. […]
În iarna aceea când aţi fost cu toţii nu v-a atacat nimeni?
Nu, că am fost acolo în poalele muntelui şi nu ne-a… Aveam alimente din septembrie până în mai, ne scoteam de toamna alimente, tot.
Şi unde stăteaţi?
Aveam colibe de-alea, bârloage de-alea, aveam tot ce ne trebuia acolo.
Colibele le-aţi făcut dumneavoastră…
Noi le-am făcut, dară! Şi-n pădure – atunci erau pădurile celea – atunci nu umbla nimeni iarna. Vara mai umblau oi, că verează oi, da’ iarna nu umbla nimeni pe acolo. Pe nişte păduri mari… Şi-aşa am stat în ’51; vara a fost atacul ăsta şi ne-am despărţit: noi ṣapte ieudeni am venit în hotarul nostru, în hotarul Ieudului, ceia s-au dus în altă parte. Aşa că a venit toamna ‘51. Noi iară ne-am dus în partea Someşului, la Tibleş acolo, în partea ceea şi ne-am făcut bârloage şi noi, unde să iernăm.
Dar mai aveaţi legături cu ceilaṭi?
Aveam legături, întâlniri. C-aveam legături şi în partea Someşului, acolo. […] Erau oameni de încredere cu care mergeam şi ne-au spus că umblă securitatea după ei, că i-a simţit unde stau, unde şi-au făcut şi ei [adăpost].
Cât de des vă întâlneaţi cu oamenii de legătură?
D-apăi tot la două săptămâni ne puneam loc de întâlnire, să vadă care-cum stăm.
Erau mereu aceleaşi locuri? Sau schimbaţi locurile…
A, schimbam locurile, nu… Puneam loc de întâlnire aici, pe când iară întâlnire în altă parte… Că mai aveam întâlnire şi cu oameni de încredere de-ai lor, unde se alimentau şi ei şi aveam şi noi legătură. Amu, când ne-am întâlnit, am auzit că ei îs urmăriţi tare! Şi când am avut întâlnire le-am zis că să vie la noi, acolo, toţi împreună, că ei au fost mai aproape şi urmăriţi. „No, bine!„, au fost de acord şi am mers şi i-am adus acolo unde am stat noi, pe toţi, tot grupul. C-am fost vreo 25 apoi…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
