În 1947 era limpede pentru toată lumea că regimul comunist s-a instalat temeinic. Cei nemulṭumiṭi care se ascunseseră în locuri izolate din munṭi au început să-ṣi sporească rândurile ṣi să se organizeze. Adunaṭi în grupuri de 10 până la 40 de oameni, partizanii erau ṭărani, foṣti ofiṭeri, studenṭi, avocaṭi, medici. Cercetări din ultimul timp au identificat cel puṭin 20 de centre de rezistenṭă armată pe întreg teritoriul României, din Bucovina ṣi Maramureṣ până în Dobrogea ṣi Bihor. Înarmaṭi cu puṣti, pistoale ṣi mitraliere rămase din război, aceṣti luptători anticomuniṣti nu au fost un pericol concret pentru guvernanṭi, dar au subminat timp de 10 ani pretenṭiile autorităṭilor de a deṭine controlul deplin asupra ṭării, întreṭinându-le neliniṣtea.
Partizanii îṣi alegeau sprijinitori din rândul sătenilor care le puteau furniza alimente, îmbrăcăminte ṣi informaṭii. Vara trăiau în păduri, mutându-se din loc în loc, adunând adepṭi, organizând reṭele, plănuind răsturnarea guvernului ṣi sperând ajutor din Occident. Iarna traiul lor devenea foarte dificil. Grupurile mari erau silite să se despartă pentru a supravieṭui mai uṣor. Frigul îi silea să stea în casele izolate ale oamenilor – punându-i în pericol -, în colibe sau chiar în grote. Vânau ca să se poată hrăni sau îṣi făceau din toamnă gropi pentru alimente ṣi muniṭii. Stăteau mai mult într-un loc, să nu lase urme pe zăpadă. Direcṭionau fumul vetrelor în aṣa fel încât să nu fie văzut de departe. Toate aceste condiṭii îi făceau mai vulnerabili ṣi de aceea, în timpul iernii, mulṭi erau prinṣi de forṭele de represiune, arestaṭi sau uciṣi în adăposturile în care erau găsiṭi.
Vă prezentăm impresionante mărturii ale câtorva dintre ei, înregistrate cu ani în urmă în Maramureṣ, Bucovina, Bistriṭa, Argeṣ ṣi Făgăraṣ. Înregistrările se află în Arhiva de istorie orală.
Ion Ilioiu · rezistenṭa din Făgăraṣ · grupurile Mogoṣ, Mazilu ṣi Ion Gavrilă Ogoranu
„Cu Ion Mogoş m-am întâlnit în ’50, atunci, în toamna lui ’50, când ei au început să se organizeze în grup. Erau două grupuri: un grup care era la pădure, care era sus pe munte şi un grup care luase naştere aici, prin satele astea din regiunea Făgăraşului. Ăştia au fost organizaţi de [Ion] Mogoş ṣi [Dumitru] Mazilu. Pe urmă am luat legătura şi cu ei şi-apăi am mai stat şi cu ei împreună, cu Mogoş şi Mazilu…
Şi în grupul de la pădure cine era?
Acolo era Ion Gavrilă, era Novac Ion, Sofonea Remus, Chiujdea Ion, Haşu Laurian, mai erau doi cetăţeni, Haşu Andrei şi Haşu Gheorghe. […] Când s-au făcut arestările în Râuşor, când a venit Securitatea şi i-a arestat, noi nu eram acolo. Noi eram plecaţi în satul nostru, în Sâmbăta de Sus – eu şi cu Remus Sofonea. […] Atuncea a venit Gavrilă şi a luat legătura cu Mogoş, i-a spus să fie atent că Securitatea controlează satele şi să fie atent, să nu-i prindă pe oameni, din cei care ne-au ajutat… […] Şi am aflat că Securitatea a controlat satul Râuşor şi că o parte dintre ei au fost împuşcaţi, alţii au fugit şi alţii au fost arestaţi… […]
Şi dumneavoastră ce aţi făcut?
Atuncea a venit Gavrilă pe la mine şi eu eram cu Remus Sofonea şi am plecat. Am plecat dincolo de Olt şi ne-am dus până într-un sat unde aveau o gazdă, în Dăişoara, la Mureşan Vasile.
Cine avea gazdă acolo, Ion Gavrilă?
Gavrilă găsise gazdă acolo şi acolo am stat toată iarna. Au mai venit trei încă, în afara de noi trei – eu, Gavrilă şi Remus Sofonea – au mai venit Chiujdea, Novac Ion, Metea Victor şi Şovăială Gheorghe, patru inşi. Şi-am stat acolo în iarna lui ‘50-’51.
Aţi stat toţi la aceeaşi gazdă…
Toţi am stat la aceeaşi gazdă.
Şi cu ceilalţi ce s-a întâmplat?
Nu ştiu unde a stat Novac Gelu care atuncea, după ce a fugit… el a scăpat de-acolo, de ambuscada aceea… A rămas singur şi-apoi ăştia s-au interesat de el şi l-au găsit şi l-au luat şi pe el în grup.
Cine „ăştia„?
Gavrilă… Şi noi am rămas în iarna aceea, am rămas la Mureşan, în Dăişoara. Şi-am stat acolo până în primăvară. În primăvară am venit şi tot prin oameni am luat legătura cu unii dintr-ai noştri care au făcut iarna lui ‘50-’51 sus pe munte, Haşu Andrei, Haşu Gheorghe şi Haşu Laurian. Şi ne-am dus la bordeiul lor, acolo, sus pe munte. Şi am stat acolo…
Ei îşi făcuseră acest bordei în timpul iernii…
Aveau bordei acolo, aşa, făcut…
Şi cum arăta bordeiul?
Era construit din lemne încheiate, păi erau cei doi care se pricepeau la construit bordeie, Haşu Andrei cu Haşu Gheorghe.
Şi aveau provizii?
Aveau provizii, da şi mai era un om care ulterior a fost aflat şi el de Poliţie şi a fugit, Pop Jan. Ăsta era omul de încredere al lui Haşu Andrei şi al lui Haşu Gheorghe şi Haşu Laurian. Şi ne mai dădeau alimente şi oamenii care puteau şi cât am stat la pădure, acolo era mai uşor, acolo ne duceam şi dădeam bon şi luam brânză, am mai luat şi nişte oi, le-am tăiat, le-am făcut pastramă şi…
Ce fel de bonuri dădeaţi?
Bonuri de mână…
Şi ce scriaţi pe bonuri?
Cantitatea… Ca să nu se întâmple, că erau şi oameni şmecheri care [furau ṣi] spuneau c-au fost partizanii şi-au luat brânză multă; noi luam numai strictul necesar, ca să nu facem pagubă la oameni, să nu le tragă din raţia lor de brânză care trebuia s-o dea [la stat] pentru fiecare oaie.
Le ṣi plăteaţi?… Ce luaţi, plăteaţi?
Nu, nu… Nu, păi n-aveam bani de unde să… n-aveam de unde.
Şi pe bonuri cum semnaţi?
„Rezistenţa Naţională„ sau…„Vulturii Carpaţilor„.
Cam pe unde era bordeiul?
A, era chiar sus pe munte, nu era în pădure jos. Era sus pe munte, că pe jos pe-aicea controlau ei, controla Armata, veneau cu zeci de camioane şi cu Armată şi cu… Securitate şi controlau… instalau telefoane pe sub poale… […] Mergeau tot în grupuri, sub comanda unui locotenent sau căpitan, cu 30-40 de oameni un grup, da’ erau grupuri multe! Şi luau locul aşa, îl băteau, de erau aproape la 20 m un om de celălalt. Şi luau aşa, o coastă, o luau şi-o controlau peste tot. Noi când îi vedeam ne retrăgeam din faţa lor. Chiar numai când trebuia să răspundem cu foc, atunci răspundeam cu foc şi noi, ca să nu cădem în mâinile lor. […] După ce au început să controleze aşa cu amănuntul fiecare munte, ne-am împărţit în grupuri mai mici. Aveam grupuri de câte patru-cinci, numai atâtea ca să ne putem aproviziona. […]
Când au venit trupe ṣi au periat coastele munṭilor?
În toamna lui ’50, în noiembrie ’50… Căutau prin păduri, da’ nu ne-au găsit. Au găsit adăposturi, da’ noi le-am părăsit. Dacă stăteam o iarnă întreagă undeva, pe urmă părăseam adăpostul… Nu am stat doi ani într-un loc. Dacă o iarnă am făcut-o undeva, în pădure, undeva, anul celălalt ne deplasam în altă parte. Pentru orice eventualitate, să nu ne descopere.
Şi stăteaţi toţi în celaşi adăpost?
Nu, nu stăteam, pentru că eram destul de mulţi şi nu… n-aveam posibilitatea să facem aprovizionarea aşa bine, ca atunci când erau trei-patru-cinci într-un loc. […] Primăvara ne întâlneam, dădeam o întâlnire într-un anumit punct şi mergeam acolo şi ne întâlneam. Am stat într-o iarnă cu Sofonea Remus şi cu Novac Gelu. Într-o iarnă am stat cu Ion Gavrilă şi cu Sofonea Remus, Novac Gelu, Novac Ion, Chiujdea, Metea Victor…
Şi cu proviziile ce făceaţi? Le îngropaţi ca să reziste sau cum le ţineaţi?
Aveam depozite, aveam lăzi făcute din scânduri şi le camuflam în pământ, de nu se cunoştea. Le mai băgam şi prin găuri, în piatră, da’ acolo s-au păstrat mai greu alimentele, că iarna când era zăpadă se prelingea apa şi se alterau…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
Dumitru Moldovan · rezistenṭa din Făgăraṣ · grupul fraṭilor Haṣu
„În ´50 am fugit eu, că m-am eliberat pe la sfârşitul lui iulie şi prin septembrie am fugit. Şi arestarea a fost în ´51, noiembrie.
Spuneaţi că v-aţi întâlnit cu fugarii. Cum?
M-am întâlnit…[…] Ei, nu i-am căutat… Ce am înţeles, că iarna nu se putea umbla în grup; nu se putea umbla în grup, pentru că se lăsau urme şi atunci se umbla numai aşa, în grupuri răzleţe, câte unu, doi, trei maximum. La fel şi pe sate, când se umbla la oamenii de legătură, tot în număr foarte mic, pentru că nu era Securitatea aşa de bine organizată atunci, dar ţi-era teamă de cozile de topor, de lichelele care erau. Ăştia aveau o mare putere. Se comenta foarte mult: „Bă, am văzut… bă…„ ṣi aveau de suferit urmaşii, părinţii, prietenii aveau de suferit din cauza asta. Şi eu m-am întâlnit în două rânduri, cu doi inşi.
Cu cine v-aţi întâlnit?
Unu’, Haşu Gheorghe şi unu’, Jean Pop.
V-aţi întâlnit, unde?
La păduri, la munte.
Dar aţi ştiut cam pe unde sunt ei?
Nu, întâmplător. Cred că ei m-o văzut cu binoclul şi ei m-ar fi acostat, cred eu, după mine.
Dar atunci când lucraţi la sovrom ştiaţi deja că sunt fugari în munţi?
Ştiam că sunt fugari…
Ştiaţi că sunt de aici din Lisa sau din alte părţi?
Nu, din Lisa, nu. […] Reţin că le-a descoperit nişte bordeie într-o vale oarecare şi proviziile pentru iarna lui ‘51 spre ‘52… Şi la a doua întâlnire am înţeles că fiecare iernează pe cont propriu, câte unu, câte doi, că greutăţile sunt aşa de mari, Securitatea deja o luat măsuri, s-au fixat posturi fixe la munte.
Aveau bordeie, aveau adăposturi?
Aveau bordeie, da, adăposturi… Şi astea toate au căzut deja în filajul Securităţii şi o trebuit să ia toate măsurile ca să ierneze pe cont propriu. Nu ştiu dacă la munte o fi iernat unu, doi, în grup, aşa. Parcă am înţeles din ce s-o mai comentat că doi sau trei au stat în grup, restul numai pe sate.
Cu alţii v-aţi văzut sau numai cu ei?
Numai cu ei m-am întâlnit, în două rânduri şi între ei, Jean Pop ştiu c-a fost de ambele dăţi şi unu’ fu Haşu. A doua întâlnire nu ştiu cine o mai fost.
Şi unde vă întâlneaţi, în pădure?
În pădure.
Ştiaţi locurile lor?
Pe la golul de munte unde era vizibilitate şi [vedeau] cu binoclul… Şi ei, amatori poate de veşti, amatori… […] În orice caz, eu mi-am făcut rost de un radio, cum erau atunci, pe timpurile alea, se mai asculta un post aşa pe româneşte… nu ştiu dacă nu era de pe la iugoslavi, [sau] Vocea Americii, astea. […] La toţi le intrase o panică, o teamă. O început ceva arestări şi Securitatea avea interesul să producă această panică în popor ca să… omul să nu mai ajute, să nu mai aibă o tragere de inimă să te poată ajuta.
Dar spuneaţi că v-aţi făcut adăpost şi v-a ajutat tatăl dumneavoastră.
Da.
Unde l-aţi făcut?
Pe munte, în munte…
V-aţi făcut colibă sau…?
Da, sigur. Material de brad era suficient. […]
Vă rog să descrieţi bordeiul, locul în care stăteaţi.
N-am stat în el, decât am umblat ca să pot… Eram în apropierea toamnei. La noi iernile vin destul de timpuriu şi umblam după alimente. Chiar atunci, la arestare, aveam la mine nişte de-astea de porci, slănină, carne, ce mi-o dat diferiţi oameni, şi mergeam la pădure cu ele, acolo, să le depozitez, să mă întorc iar înapoi, că mai aveam de luat una şi alta.
Deci veneaţi în sat şi vă aprovizionaţi…
Da, da.
În Lisa sau…?
În Lisa. Lisa, Breaza şi Pojorta… Acasă nu veneam, dar trimiteam vorbă, purtam legătură cu tata, dar numai prin intermediari nu direct, să viu eu acasă.
Şi el când a venit sus în munte să vă ajute la casă cum v-aţi înţeles, aţi trimis vorbă?
Dom’le [era] şi el în contact cu opoziţia de pe timpurile alea, preoţii ăştia doi, un învăţător, înţelegi, şi el avea credinţa asta că comunismul piere. Comunismul piere! Şi: „Bă, până la primăvară vom rezista cum om putea aici…„ O fost chemat la Securitate, bătut să spună de mine. Nu putea, că nu-i dădeam date concrete, în afară cu bordeiul ăla, cu adăpostul ăla, încolo nu ştia nimic concret. Dar în timpul cât am lucrat la bordei, nici nu l-au mai chemat…
Şi ce aveaţi în bordei?
Loc de dormit şi loc de a pregăti mâncarea.
Şi schimburi, haine vă aduceaţi de acasă?
Absolut!.. Şi atâta lucru ca să le întreţii cu igienă, cu astea, le făceam noi acolo, dar v-am spus: n-am reuşit ca să mă stabilesc acolo, că încă era pământul negru şi nu se putea umbla fără ca să atragi atenţia prin urme, prin astea. […]
Cu ceilalţi v-aţi mai întâlnit?
Nu. Ceilalţi… doi-trei dacă au rămas în munte, restul toţi o iernat pe sate, pe la cunoscuţi, pe la prieteni, câte unul, câte doi.
Şi dumneavoastră unde aţi iernat?
La spital.
A, deci a fost…
…Arestarea. Ultimul drum a fost ăsta, mă duceam încărcat cu alimente şi în marginea satului am intrat deja într-un cordon de-ăsta, într-un cerc de-ăsta de… Unii spun că am fost pârât, alţii spun că era ceva obişnuit. În fiecare noapte se păzeau intrările şi ieşirile din sat.
Era deja ´51…
‘51, noiembrie, 24 noiembrie. Ştiu că mergeam şi din loc în loc stăteam şi ascultam urmele lui tata care venea la vreo 200 metri în spatele meu, tot încărcat. Era o noapte cu lapoviţă, ninsoare. Era noroi şi se auzea încălţămintea. Simţurile noastre erau foarte dezvoltate şi-i auzeam paşii. Şi la început ne-au somat, n-am stat, tata a tras de colo, ca să atragă atenţia… asupra lui. Ăştia au şi deschis focul şi mi-o luat piciorul. […] Din două locuri s-or văzut flame de pistol. Şi cunoşteam terenul foarte bine, ştiu că m-am aruncat pe burtă, m-am desfăcut la raniţă, aveam şi un sac pe spinare, am căutat să le atrag… mişcam din picior, parcă pocănea ceva în talpă. Nu mă durea, dar pocănea ceva în talpă, aşa. Şi să intru într-un gard d-ăsta viu care era în apropierea drumului. De la primele cartuşe până la gardul ăla viu, cât să fi durat? cinci minute. Mă târam pe burtă. Şi din gardul ăla viu am văzut flamele la arme, am simţit că m-am rupt în două. M-am întors şi n-am mai ştiut nimic de mine….”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
